-
De cum pune piciorul în „intima grădiniță din fața casei”, vizitatorul este întâmpinat de un bust „gri și trist” al poetului. Pe peretele lateral al casei, lângă intrare, este fixată o placă din marmură, iar sub basorelieful poetului, stau săpate în timp cuvintele emblematice ale lui Tudor Arghezi: „Inteligent ca puțini oameni ai condeiului și manuscrisului, Topîrceanu din nobilă și discretă ținută nu și-a împărtășit sensibilitatea decât filtrată și bătând într-o nuanță voită și a dat amărăciunii și deziluziei ironie și sarcasm”. Din holul de intrare în micuța casă „precum un catren”, pașii vizitatorului dau în încăperea, ca o chilie, în care a locuit și a scris poetul, dominată de biroul de lucru pe care se găsesc, într-o reconstituire muzeografică, instrumente de scris (toc, suport pentru toc, călimară, port-sugativă, clește de capsat hârtie, cutie de lemn pictată pentru creioane). Sunt expuse și alte obiecte care fac trimitere la George Topîrceanu, iar atmosfera este completată de câteva piese de artă plastică. -
„În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară și pe vremea asta, în 18 spre 19 septemvrie. De veți avea răbdare, că bunătate totdeauna ați avut, veți întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Țicău, ce-i mai zic și Valea plângerei, strada Țicăul de Sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroi păn’ la genunchi, când sunt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzămată în vreo 24 de furci de stejar și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță toată hrentuită, iară vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la mai și sfârșind pe la octomvrie, când este vremea bună cum îi acum. Așa m-am deprins”. Ion Creangă către Titu Maiorescu [19 septembrie 1887] -
Un loc aparte în istoria conacului care a reînviat un trecut, l-au avut urmașii familiei, care începând cu anul 1982, au donat sute de obiecte din familie, și care reprezintă tot atâtea pagini din istoria acestei vechi familii. Cei mai importanți donatori sunt Ioana Rosetti, Dana Konya-Petrișor și Irina Fotiade, cărora li se adaugă Catinca Gherghel, Maria Don, Bradu Fotiade, Matei și Nicoleta Fotiade, iar actul de donație din 20 mai 2001 reprezintă cea mai importantă danie a acestor vrednici purtători ai unui nume ilustru: „Noi, urmașii lui Constantin Negruzzi, (…) am luat hotărârea, în deplină înțelegere, să donăm conacul familiei din satul Hermeziu, comuna Trifești, județul Iași, Muzeului Literaturii Române Iași – Casa Pogor. Această hotărâre se datorează faptului că oameni de inimă și cu suflet românesc au scos din neființa în care barbaria comunistă aruncase spiritualitatea țării noastre această casă care a adăpostit o importantă parte a acestei spiritualități”. -
Prin vânzarea din 5 mai 1901, „a caselor cele mari cu dependințile: grădina, fântâna, pivnița și terenul lor”, dintre Vasile Pogor și principesa Maria Moruzzi, pentru suma de 97.000 lei, se încheie capitolul pogorăsc al destinului acestei case, început în anul 1776, prin cumpărătura pitarului Ioniță Cerchez. (…) Pentru casele cele mari a început etapa Moruzzi-Brătianu, care a presupus reparații radicale, prefaceri arhitecturale și modernizări, precum și amplasarea stemei familiei domnitoare a Moruzeștilor pe frontonul casei. -
A fost odată o babă care avea o găină și un moș care avea un cocoș și erau vecini și locuiau cu toții pe o străduță noroioasă dintr-un sat, la poalele unui deal. Primăvara, când venea viitura și se umfla pârâul din apropiere și curgeau valuri de noroi pe străzi, se urcau în podul casei, baba cu găina ei și moșul cu cocoșul lui și se uitau unii la alții peste gard și se rugau să treacă. Moșul era ceva mai bogat decât baba, dintr-un motiv cât se poate de straniu. Nu că ar fi muncit mai mult sau că ar fi fost mai isteț, ci pentru că avusese norocul ca pasărea sa să fie înzestrată cu o calitate fantastică… -
Nici nu apucară să se stingă bine tăciunii din groapa în care muri ars de viu lupul, cumătrul caprei, că aceasta din urmă începu să aibă unele remuşcări. „Doamne, oare bine făcui ce făcui? E drept că nemernicul ăsta de lup, care era şi neam cu mine că mi-a botezat iezii, s-a purtat ca ultimul dintre lupi, ca ultimul dintre căpcăuni, dar trebuia oare, şi eu, să fiu la fel de crudă ca el?” Ceva începu să se zbată în sufletul caprei, un fel de îndoială… -
„Ce, ai auzit și mata bârfele acelea, că m-aș fi otrăvit, ca să scap de creditori? Vorbe de clacă, vorbe slabe, coane Mihăiță! Am murit că nu mai aveam rost, de-aia am murit. Lumea mea se ducea la culcare, iar eu am fost unul dintre cei conștienți, unul dintre cei care au știut asta. Boierii se stingeau, conservatorii se stingeau, spiritul Junimii se stingea, literatura Iașiului pălea, se ridicau alți scriitori, din alte părți ale țării, cu alte sensibilități literare... nici Sadoveanu, nici Teodoreanu nu erau de neam vechi boieresc, iar în afară de aceștia doi niciun ieșean n-a cunoscut succesul după masacrul cel groaznic, căruia voi i-ați spus întâi «Războiul cel Mare», iar în urmă «Primul Război Mondial». Ce mai era de mine într-o astfel de lume?! Am murit liniștit, împăcat, «sătul de zile» cum scrie în cartea aceea veche. Nu m-am otrăvit, coane Mihăiță, așa să scrii în interviu!” „Așa o să scriu, Vasile, așa o să scriu! Ai cuvântul meu: ein Mann, ein Wort!” -
„În patrimoniul Vilei Sonet de pe strada Rece nr. 5, din Iași, casă pe care a construit-o și în care a locuit Mihai Codreanu în ultimul sfert de veac, se găsesc manuscrisele și cupeurile din ziare a 396 de aforisme. Parte din ele au mai fost publicate și postum în diverse cărți și periodice printre care: Mihai Codreanu – Scrieri, de Constantin Ciopraga și Ilie Dan, Sonete și aforisme (ediție îngrijită și prefațată de Ion Arhip), revista Cronica (anul I, nr. 24, 23 iulie 1966); dar niciodată în totalitate, într-un volum de sine stătător. După mai bine de un secol de la elaborarea acestor maxime, volumul Din Filosofia Nimicului vine, oarecum, să împlinească în parte visul autorului.” (Beatrice-Iuliana Panțiru, Prefață)
