George Topîrceanu (1886-1937)

George Topîrceanu (20 martie 1886, București – 7 mai 1937, Iași) a fost poet, prozator, memorialist, publicist și traducător, membru corespondent al Academiei Române din 1936, un reprezentant important al poeziei românești din primele decenii ale secolului al XX-lea, folosind tehnici de versificație cu tradiție într-o epocă de afirmare a modernismului.

Bucureștean, cu rădăcini transilvane prin părinți, viitorul poet a urmat școli din orașul natal, cu excepția unei perioade când părinții s-au stabilit în satul Șuici, județul Argeș. După absolvirea liceului, a intrat funcționar la Casa Bisericii, apoi, cu pauze de viață boemă, a fost profesor suplinitor. În paralel, s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care a părăsit-o pentru cea de Filozofie și Litere. Totuși, nu și-a încheiat studiile universitare.

A debutat în 1904 (era încă în liceu), sub pseudonimul Top., la revista umoristică „Belgia Orientului”, ulterior apărând cu texte și în alte publicații ale vremii, precum „Ramuri”, „Neamul românesc literar” ori „Sămănătorul”. S-a făcut însă remarcat în lumea literară în 1909, când a publicat parodia Răspunsul micilor funcționari. Peste doi ani, Garabet Ibrăileanu l-a chemat la Iași, pe postul de subsecretar de redacție la revista „Viața românească”, mai târziu devenind secretar de redacție. Aici și-a publicat mare parte din operă.

George Topîrceanu s-a bucurat de succes în timpul vieții, având parte de cititori receptivi și de ecouri elogioase în presă. Poezia sa, un amestec de sentimentalism și parodie, de melancolie și umor, era extrem de apreciată. De altfel, în 1926 a fost distins cu Premiul Național de Poezie. A debutat editorial zece ani mai devreme, cu două volume: Balade vesele și Parodii originale. Critica literară a fost însă mai reticentă și s-a exprimat asupra operei sale poetice în contradictoriu: în vreme ce Garabet Ibrăileanu îl situa între autorii importanți, Eugen Lovinescu îi considera lirica minoră.

A participat la campania militară din Bulgaria, din Primul Război Mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Aceste experiențe vor fi evocate în proze ca Amintiri din luptele de la Turtucaia, În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, Pirin-Planina. Episoduri tragice și comice din captivitate.

Întors la Iași, a redactat împreună cu Mihail Sadoveanu revista „Însemnări literare”, până la reapariția „Vieții românești” (1920), unde va deveni prim-redactor. În 1934, a început să publice în „Revista Fundațiilor Regale” fragmente din romanul satiric, rămas neterminat și publicat postum, Minunile Sfântului Sisoe. Peste alți doi ani, deși foarte bolnav, a întemeiat împreună cu Mihail Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări ieșene”.