Mihai Eminescu (1850-1889)

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București) a fost poet, prozator și jurnalist. Erudit, cu o cultură filosofică solidă, opera sa este legată de tradiția națională, absorbind tot ce s-a scris înainte în limba română; dar poate fi privită și în context european, influențele străine dând nuanțe artistice aparte creației sale. Critica literară îl consideră cel mai de seamă poet al literaturii noastre și un reprezentant important al romantismului târziu. În anul 1948, a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Pe parcursul scurtei sale vieți (39 de ani), a fost, pe rând, copist în administrația județului Botoșani, sufleur și copist în trupa lui Iorgu Caragiale din București, apoi în trupa lui Matei Pascaly, la Teatrul Național din București. În 1869, este trimis de tatăl său la Viena. În calitate de student extraordinar (întrucât nu a putut atesta susținerea bacalaureatului), va asista la cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie și medicină legală.

Se întoarce în țară și începe să frecventeze ședințele Societății „Junimea” de la Iași. Pleacă din nou la studii, de data aceasta la Universitatea din Berlin, urmând cursuri de filosofie, filosofia științei, istorie antică, istoria religiilor, geografie și etnografie. Revenit la Iași, este numit director al Bibliotecii Centrale și revizor școlar, redactor-administrator la „Curierul de Iași”. În 1877, se mută la București, unde va lucra, aproape șapte ani, ca redactor al ziarului „Timpul”. Cariera sa de jurnalist e una de excepție, articolele de critică literară, socială și politică sunt puse sub semnul dreptului poporului român la existența națională, gândirea economică și politică fiindu-i de tip conservator.

Mihai Eminescu a debutat în 1866, cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul, apărută în broșura prilejuită de moartea profesorului său cu același nume. Tot în acel an, în revista „Familia” din Pesta, Iosif Vulcan îi publică poezia De-aș avea, schimbându-i totodată și numele, din Eminovici în Eminescu. Opera sa, antumă și postumă, ulterior tradusă în numeroase limbi, cuprinde, pe lângă poezii (idilă, sonet, eglogă, satiră, epistolă, poem, elegie, glosă, doină), proză, precum Făt-Frumos din Lacrimă, Sărmanul Dionis, Cezara ori romanul Geniul pustiu (rămas în manuscris, neterminat), încercări de teatru, Amor pierdut – viață pierdută, Decebal, Gruie Sânger etc., și traduceri din limba germană.

Prin grija lui Titu Maiorescu, cele mai multe dintre poeziile apărute de-a lungul vremii în paginile revistei „Convorbiri literare” vor alcătui un volum antum, singurul, de altfel, pe care poetul îl va vedea publicat în timpul vieții. Posteritatea celui care a șlefuit limba română până la a face din ea o operă de artă, în schimb, va fi mult mai generoasă. Creația lui este valorificată, analizată, interpretată în cele mai mici detalii, dând naștere unei „științe”: eminescologia.