Între fotografia de la Iași, din 1884, când avea 34 de ani (studioul Nestor Heck) și cea din 1887 (studioul Jean Bieling, Botoșani) e o distanță de trei ani, dar transformarea chipului lui Eminescu arată, parcă, o trecere a timpului pe trei decenii. Poetul este acum (în 1887, la 37 de ani) în perioada de instalare totală a bolii psihice, decăderea fizică e vizibilă, iar celebra privire tăioasă și penetrantă e deja amintire; ochii privesc golul interior, ca și pe cel din afara propriei ființe, o deșertăciune a existenței prinsă cu atâta profunzime în opera sa.
Această a patra fotografie (ultima), făcută în atelierul lui Jean Bieling în noiembrie, anul 1887, la Botoșani, a fost, în acea perioadă, cea mai răspândită, mai ales după moartea poetului, din 15 iunie 1889. Fotografia s-a făcut la insistențele surorii sale, Aglaia, venită de la Cernăuţi la Botoşani, unde se afla şi Eminescu, bolnav, în casa celeilalte surori, Henrietta, care, și ea suferindă, se străduia să-i poarte de grijă fratelui drag. Portretul a fost cerut cu insistenţă și de prietena familiei, Cornelia Emilian, din Iaşi, susținătoare materială a poetului și a Henriettei, în ultima parte a vieții lor.
În noiembrie 1887, Henrietta nota într-o scrisoare către aceasta (Cornelia Emilian): ,,Fotografia lui Mihai a reuşit bine. Trei (cópii, n.n.) m-au costat 15 franci; una lui Moţoc (preşedintele Societăţii „Eminescu”, de la Liceul „Matei Basarab”, căruia poetul îi luase apărarea în „Timpul”, 15-18 martie, n.n.) care a cerut-o telegrafic, una matale şi una pentru noi.” Tot în acest timp, Eminescu, ca să-şi arate recunoştinţa pentru ajutorul dat în acele grele vremuri, îi scria Corneliei Emilian: ,,Astăzi, simţindu-mă bine, vă satisfac dorinţa de a vă trimite fotografia cerută de mult timp”.
Instantaneul convenea, totuși, imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filozoful romantic exemplar, dispărut în nebunie și mizerie. Aici are o figură stinsă, obosită, de bolnav incurabil. Ion Scurtu, unul dintre primii cercetători ai operei lui Eminescu, de la Academia Română, scria, însă, că ,,fotografia îl nedreptățește pe poet şi a falsificat în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui Eminescu. Masca nietzscheană pustiită, cu ochii înfundați şi stătuți nu mai corespunde figurii ideale consacrate…”
Muzeograf Liviu Apetroaie (Muzeul „Mihai Eminescu”)
