Vasile Alecsandri avea 35 de ani când publica, în nr. 31 din 9 iunie 1856, celebra poezie „Hora Unirii” în la fel de celebra revistă a vremii „Steaua Dunării”, fondată de Mihail Kogălniceanu la 1 octombrie 1855. Era un alt început al literaturii unioniste, după multe încercări ale pașoptiștilor, iar textul avea să devină, de atunci până în zilele noastre, cel mai important simbol literar al evenimentului de la 1859. Poemul apărea în alfabetul de tranziție, cel care combina literele chirilice, folosite aproape patru secole în Țările Române, cu literele latine, ce aveau să devină definitive pentru scrierea limbii române.
„Steaua Dunării” se legitima ca „jurnal politic, literar și comercial” și era principalul ziar unionist, care a adunat foarte repede pleiada de militanți ai acestei mișcări, între care Vasile Alecsandri era un exponent principal, alături de V.A. Urechia, Costache Negri, Costache Negruzzi, Alecu Donici, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, C.A. Rosetti, G. Sion și alți intelectuali ai timpului. Articolele politice erau explicite în a cere unirea și drepturi suverane pentru teritoriile românești, idei care au afectat presa acelor vremuri.
Ca și revista „Dacia literară”, înființată de Kogălniceanu la 1 martie 1840 și suspendată de cenzură după doar patru apariții, „Steaua Dunării” a fost la rândul ei suspendată, tot de cenzură, la un an de la apariție. Va fi editată mai târziu, din 14 decembrie 1856 până la 1 mai 1858, în limba franceză, la Bruxelles, sub numele „LʼÉtoile du Danube”. Din noiembrie 1858, revista revine la Iași, fuzionând în anul următor cu publicația „Zimbrul şi Vulturul”, apărând astfel cu titlul „Steaua Dunării. Zimbrul şi Vulturul”.
Cert este că presa, noul mijloc formator de opinie în rândul intelectualității și elitelor, a fost vector principal de strângere a rândurilor în jurul ideii unioniste. De altfel, și Vasile Alecsandri a înființat, tot în 1855, și tot la Iași, revista „România literară”, o publicație cultural-politică emancipată ideologic, dar total incomodă pentru puterile europene, precum și pentru grupările interne care nu sprijineau Unirea Principatelor, motiv pentru care nu va rezista decât un an. De înțeles că a pronunța România, în 1855, era prea mult pentru ambiția unioniștilor care se gândeau la suveranitatea teritoriilor românești unite.
Muzeograf Liviu Apetroaie (Muzeul „Mihai Eminescu”)