George Topîrceanu, poetul devenit prin adopție ieșean, în 1911, „chiriașul grăbit”, care a schimbat des locuințele și la Iași, pe străzi ca Ghica-Vodă, Trei Ierarhi, Păcurari, Sf. Andrei, Palat, Buna Vestire, Ralet, căutând camere izolate, retrase de zgomotul lumii, și care a dedicat mult timp picturii (acuarelă și pastel), zugrăvind case mici de mahala, curți cu acareturi, zambile, lalele, portrete, peisaje, făcuse o adevărată pasiune și pentru arme vechi, având o adevărată panoplie, după cum își amintea Demostene Botez: „pistoale cu patul de argint masiv suflat cu aur, săbii, puști cu cremene, o carabină, revolver cu mânere de os și sidef, iatagane în teci, pumnale, stileturi, și lame de Toledo”.
Avea preocupări de fizică, mecanică, optică, stereoscopie, imaginase un proiect de cinematograf în relief, îl frământa problema râsului, pornind de la volumul lui Henri Bergson Le rire, lăsase caiete întregi cu însemnări privitoare la teoria comicului. De asemenea, îl atrăgea arta fotografiei, având numeroase negative pe sticlă, imortaliza ca un adevărat estet, improvizând cadre, idei inteligente, ca în această fotografie originală intitulată „Păianjenul”, aflată în patrimoniul Muzeului Național al Literaturii Române Iași. Spiritul ludic al poetului ni-l înfățișează pe cântărețul gâzelor, gândacilor de tot soiul, cărora le urmărea meticulos, cu lupa, ore în șir, prin parcul Copou, ritmul, în ipostază de păianjen țesător, artizan al cuvântului (era doar fiu de țesătoare de covoare) aidoma unui portret al însingurării sale, „era un om trist în felul său”, și-l amintea odinioară George Lesnea, deși întreaga sa bibliografie se află sub semnul umorului și al ironiei.
Erau anii tinereții sale, ai războiului, ai muncii de secretar la revista „Viața românească”, dar și ai iubirii: „În plasa gândurilor mele de lumină/ Ți-am prins imaginea: o viespe/ Subțire-n mijloc, ageră și fină. (…) O, nu te zbate, dulcea mea captivă, –/ Rețeaua fină s-ar cutremura/ Și fiecare fir întins prea tare/ Mă doare…// Că le-am urzit – păianjen solitar –/ Nu din argintul razelor de lună,/ Ci din fiorul unui vis bizar/ Pe care Noaptea mi-l aduce-n dar/ Ca să-l trăim o clipă împreună…” (Păinjiniș – vol. Balade vesele și triste, 1920).
Muzeograf Indira Spataru (Muzeul „Otilia Cazimir”)
