Vasile Alecsandri (21 iulie 1821 – 22 august 1890) avea să îl cunoască pe poetul francez de limbă provensală, Frédéric Mistral (8 septembrie 1830 – 25 martie 1914 ), în anul 1882, când, după participarea la serbările felibrilor, se deplasa cu trăsura de la Avignon la Maillane, pentru a se întâlni cu acesta.
Câștigând în 1878 premiul concursului „Cântecul Latinului” de la Montpellier, Alecsandri nu a putut participa atunci. Expediase de la Mircești poemul Cântecul gintei latine, sub motto-ul „Apa curge, pietrele rămân”. Tot aici avea să primească invitația din partea scriitorului catalan Alphonse Roque-Ferrier: „Juriul compus din Mistral, Tourtoulon, Quintana, Obedenaru și Ascoli v-a decernat în unanimitate premiul cântecului latin. Vă așteptăm.” (19 mai 1878). În scurt timp, cupa a ajuns la Mircești, unde s-a păstrat până în anul 1932, când fiica poetului, Maria Bogdan, a dăruit-o Academiei Române. Cupa se găsește astăzi la Muzeul Național de Istorie a României din București.
În scrisorile adresate soției sale, Paulina Lucasievici, aflăm detalii despre primirea sa fastuoasă de către felibri: „Dragă, sosind eri, duminică, la Montpellier, am fost primit la gară de către Bonaparte Wyse, baronul de Tourtoulon, Laforgue și alți amici ai mei necunoscuți. Pe la 2 ore după ameazi ne-am dus aproape de Montpellier în parcul unui castel unde erau adunați mulți felibri și multe dame. Acolo am fost așezat pe un jelț, în ochii tuturor ca un obiect de curiozitate, alăture de Dna Prezidentă și am asistat, timp de 2 ore la numeroase cetiri în limba provențală și Cântece populare care produse mare entusiasm. Studenții români din Montpellier mi-au prezentat o mare coroană de trandafiri, pe care i-am împârțit la dame, după ce le-am cetit în gura mare Cântecul gintei latine.” (Montpellier, 8 mai 1882)
Seara s-a dat un banchet în onoarea sa, s-au rostit toasturi și i s-a oferit o frumoasă statuetă de bronz. Ajungând în „micuțul sat așezat în fața munților Alpilor”, la Maillane, Alecsandri remarca similitudinea dintre traiul său de la Mircești și cel al lui Mistral, de la Maillane, ambii promovând culturi regionale. Mistral întemeiase mișcarea felibrilor, pentru renașterea independenței culturale a Provenței, promovarea limbii și culturii provensale, cum odinioară bardul de la Mircești introdusese „poezia colibei” nu doar în aristocrație, dar și în circuitul european, Doinele fiind publicate la Paris, 1853, iar Baladele fiind traduse în germană de August von Kotzebue, apoi în limba franceză, cu o prefață semnată de Ubicini. Ambii iubeau și prelucrau filonul popular, ambii erau firi solare: „Soarele mă face să cânt”, mărturisea Mistral, pe când Alecsandri închina un Imn Soarelui. Ambii împărtășeau pasiunea pentru mare, aveau grădini asemănătoare, cea a lui Mistral cu specific mediteranean; dar și grădina de la Mircești, la acea vreme, adăpostea „masivuri de cactuși, pini, stejari, flori și plante exotice”, așa cum o descria un musafir al vremurilor de atunci. Nu în ultimul rând, ambii aveau soții cu circa 20 de ani mai tinere decât ei.
Poetul a păstrat pe biroul său de lucru celebra fotografie cu pălărie a lui Frédéric Mistral, până la moartea sa din 1890, la fel cum la Maillane se păstrează scrisorile și Opera completă a lui Alecsandri, iar în muzeul etnografic inaugurat de Mistral și astăzi stau cele două costume naționale românești dăruite de acesta, ca simbol al prieteniei și înfrățirii celor doi poeți de neam latin.
Iată un elocvent portret al scriitorului francez ce avea să primească Nobelul, peste ani, după ce prietenul său se va fi stins demult, la Mircești: „El locuiește ca mine la țară într-o căsuță mică, înconjurată de o mică grădinuță și lucrează necontenit într-un cabinet bine luminat și simplu mobilat ca al meu. Mistral e un om de vreo 52 de ani, înalt, frumos, cu fruntea largă, cu păr bogat și argintiu; fizionomia lui e plăcută, veselă, simpatică și graiul lui poetic. Cum m-a văzut, m-a luat în brațe și ne-am sărutat împreună ca doi frați. Soția lui mai tânară decât el cu vro’ 25 de ani, ocheșică și grațioasă, m-a trimis în sala unde era pusă masa pentru dejun. Am șezut la masă 4 ore, grăind cu veselie, închinând sănătăți pentru țară și familia mea. Într-un cuvânt, am petrecut până la 6 ore cu cea mai vie mulțumire. Madam Mistral ne-a cântat cântece provențiale foarte plăcut și a cetit Cântecul gintei latine cu mult entuziasm.” (Avignon, 13 mai 1882).
Muzeograf Indira Spătaru (Muzeul „Otilia Cazimir”)