Între Constantin Negruzzi (1808-1868) și Vasile Alecsandri (1821-1890) a existat, neîndoielnic, o prietenie sinceră și respectuoasă.
Din urbea ieșeană, prietenii se adunau la ospitaliera gazdă de pe malul Prutului, unde petreceau ore plăcute împreună. După perioada entuziastă a tinereții, când, alături de Mihail Kogălniceanu, au făcut parte din primul comitet director al Teatrului Național din Iași, și după evenimentele tumultuoase ale mijlocului de secol XIX, când s-au retras la moșiile lor (primul – la Trifeștii Vechi/Hermeziu, al doilea – la Mircești), întâlnirile dintre Constantin Negruzzi și Vasile Alecsandri au fost tot mai rare.
Cu bardul de la Mircești, fiul părintelui nuvelei istorice românești, junimistul Iacob Negruzzi, a legat, la rândul său, o strânsă prietenie. Acesta dă mărturie, peste timp, că prietenia dintre cele două personalități ale istoriei și culturii noastre a dăinuit până la moarte: „deși cu treisprezece ani mai în vârstă decât Alecsandri, tatăl meu era strâns legat prin amicie cu dânsul încă de la întoarcerea tânărului poet din Paris, unde își făcuse studiile”. Într-o seară, „în salonul unei doamne Sturdza care își zicea contesă”, Constantin Negruzzi îl auzise pe Vasile Alecsandri recitând câteva scrieri ale sale din perioada pariziană, iar „a doua zi el merse la Alecsandri ca să-i ceară o copie de pe versurile citite și stătu cu dânsul vreme lungă de vorbă. Din acel moment a început prietenia lor, care nu a fost niciodată turburată de vreo neînțelegere oricât de trecătoare.”[1]
Într-o scrisoare trimisă în septembrie 1868, din Mircești, Vasile Alecsandri i se adresează mai tânărului său amic, marcat de moartea vechiului său prieten, Constantin Negruzzi: „Iubite domnule Negruzzi, // Când am văzut pentru ultima oară pe părintele D-tale, am rămas sub o impresie foarte amară. Vechiul meu amic era într-o stare disperată asupra căreia nu-mi puteam face nicio iluzie. Și însă, când am aflat că s-a săvârșit din viață, am fost cuprins de o tristețe adâncă… E dureros de a-ți pierde amicii cu care ai petrecut în tinerețe, ai lucrat la renașterea unei țări iubite și te-ai deprins a-i prețui. Costache Negruzzi este un nume scump României și va rămâne în pleiada pionierilor intelectuali ai neamului nostru.”
În finalul evocărilor sale despre membrul de onoare al „Junimii”, Iacob Negruzzi afirmă ceea ce, cu siguranță, ar fi putut spune și părintele său: „Fericit cine a cunoscut de aproape pe acest bărbat, cu mici defecte și mari calități! Eu, unul, voi păstra vecinic cea mai dulce amintire de Vasile Alecsandri, care 30 de ani a fost în strânsă prietenie cu tatăl meu și peste 20 de ani cu mine!”[2]
Muzeograf Lăcrămioara Agrigoroaiei (Muzeul „Mihail Sadoveanu”)
[1] Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, Iași, 2018, p. 91.
[2] Ibidem, p.101.
