Într-o cunoscută fotografie realizată după un clișeu aflat în patrimoniul Muzeului Național al Literaturii Române Iași, Mihail Sadoveanu (5 noiembrie 1880 – 19 octombrie 1961) apare, scrutând cu privirea-i senină viitorul, încadrat de doi tineri: Nicolae Dunăreanu (29 august 1881 – 17 octombrie 1973), cu părul înălțat de pe frunte, și Nicolae N. Beldiceanu (15 mai 1881 – 9 iunie 1923), mai sobru, cu mustăcioară, tineri pe care i-a avut colegi în perioada studiilor liceale la Iași.

Realizată în 1898, anul în care Nicolae Ionescu (devenit Dunăreanu, după transformarea poreclei tatălui în nume) venise la Liceul Național, după cum el însuși mărturisește: „Suntem în anul 1898 la Iași. Eu venisem aici să-mi termin liceul.”[1], imaginea imortalizează o prietenie aflată la început, închegată în timpul anilor de liceu ai celor trei visători, prietenie care va dura până la sfârșitul vieții fiecăruia dintre ei.

În evocarea acelui început, Nicolae Dunăreanu spune: „Parcă-l văd aevea pe M. Sadoveanu, elev de liceu (…). O frunte largă, doi ochi albaștri, un nas micuț și obrajii cărnoși și proaspeți îi încadrează chipul (…). În zarva de glasuri (…) Sadoveanu se îndreaptă spre librăria din fața hotelului Traian. Acolo, se țineau de obicei ședințele literare (…) E luna mai… (…) În una din aceste ședințe, la care Sadoveanu avea mai ades cuvântul hotărâtor, l-am cunoscut pe marele nostru scriitor de mai târziu.”[2]

N.N. (Nicușor) Beldiceanu, mort cel mai de timpuriu, fusese primul de care se apropiase Mihail Sadoveanu, după cum își amintește maestrul: „Prieteniile mele din clasele liceale au fost bune și durabile. M-am legat în rândul întâi cu N.N. Beldiceanu, fiul lui Neculai Beldiceanu [junimistul, n.n.]. (…) De la o vreme a început a fi tovarăș lui Beldiceanu, la întîlnirile noastre, Neculai Dunăreanu, care mai târziu mi-a fost tovarăș de sărăcie la București”[3].

La București, în perioada căutărilor de început de rost, cei trei se întâlneau la gazda lui Mihail Sadoveanu: „Cartierul meu, în toamna anului 1900, în București, se afla în strada Iustinian numărul 9, la o văduvă italiancă, ființă blândă și necăjită. Tovarăș de cameră l-am avut pe Neculai Dunăreanu. (…) Pe lângă tovarășul de cameră, mai aveam în București un prieten dintre prietenii mei buni de la Iași: Nicușor Beldiceanu”[4].

Peste ani, Nicolae Dunăreanu, cel mai longeviv dintre prieteni, își amintește cu nostalgie: „Multe amintiri din zilele petrecute de mine alături de Mihail Sadoveanu și N.N. Beldiceanu, în anii tinereții, mi-au rămas în suflet și trăiesc în mintea mea, nici unele din ele însă nu-mi răsar mai pline de voie bună și grăitoare de visuri frumoase, ca acele petrecute la Rădășeni, în vara anului 1901. (…) În contrast cu firea lui Sadoveanu, Beldiceanu era de-un temperament vulcanic. Se aprindea ușor și repede pentru orice nimic, fiecare lucrușor luând proporții exagerate când îi plăcea lui.”

Deși ieșiți de pe băncile școlii și plecați în lume, fiecare pe drumul lui, cei trei prieteni, deveniți scriitori, s-au reîntâlnit de numeroase ori pe parcursul vieții, însă amintirile anilor de liceu și din prima perioadă de după terminarea acestuia au rămas de neșters.

Prietenia dintre cei trei visători liceeni s-a cimentat în timp, devenind una dintre puținele prietenii de-o viață ale lui Mihail Sadoveanu.

Muzeograf Lăcrămioara Agrigoroaiei (Muzeul „Mihail Sadoveanu”)

[1] Nicolae Dunăreanu, Cu Mihail Sadoveanu în anii tinereții, în Ei l-au cunoscut pe Sadoveanu, Ediție îngrijită, note și tabel biobibliografic de Constantin Mitru, Prefață de Paul Anghel, București, 1973, p. 36.
[2] Ibidem.
[3] M. Sadoveanu, Anii de ucenicie, în Opere, vol. 16, București, 1959, p. 441.
[4] Ibidem, pp.538-539.