Prieteniile lui Mihail Sadoveanu (5 noiembrie 1880 – 19 octombrie 1961) au fost puține, dar trainice.
Demostene Botez (29 iulie 1893 – 17 martie 1973), avocat și scriitor, este unul dintre acei puțini care i-au fost alături lui Mihail Sadoveanu, de când l-a cunoscut până la finalul din toamna de acum 60 de ani.
În Memoriile sale, Demostene Botez povestește că l-a cunoscut pe Mihail Sadoveanu mai întâi ca scriitor, din manualele de română, și l-a „privit”, întâia dată, în vitrina pentru cărți a unui chioșc de ziare și reviste din centrul Iașilor: „Aș putea spune că atunci și în felul acesta l-am cunoscut pe Sadoveanu, cel care peste zeci de ani avea să devie marele meu tovarăș și protector”[1].
Mai târziu, când avocatul a intrat în cercul „Vieții românești”, unde Sadoveanu, scriitor consacrat, era respectat și apreciat, pasiunea comună a celor doi, vânătoarea, i-a apropiat și le-a transformat relația într-o prietenie sinceră și durabilă. „Prietenia mea cu Sadoveanu așa s-a legat: pe miriști și prin porumburi, după prepelițe, pe arături după iepuri, prin crânguri după sitari, prin pădurile și codrii de la Borosești după mistreți, prin lunci după lupi și vulpi. De-aceea ea are un caracter aparte, ca legământul fraților de cruce.”[2]
Pentru că „aceleași senzații, cu aceleași ecouri interioare, ne înfrățeau”[3], Demostene Botez a fost unul dintre privilegiații cărora li s-a acceptat prezența în intimitatea numeroasei familii sadovene, încă din perioada ieșeană. „Cu aceste stări sufletești, am început să mă duc la el acasă, în vila Neuschotz, de la Copou, în care locuise cândva Kogălniceanu. (…) Am început astfel să mă atașez și de familia sa. (…) Vara, veneam de multe ori, spre seară, la o partidă de volei.”[4]
După plecarea la București, mai întâi Demostene, apoi Mihail, prietenia i-a reunit pe cei doi moldoveni în birourile ziarului „Adevărul”: primul, redactor, al doilea, director.
Mihail Sadoveanu l-a făcut părtașul unor momente de intensă trăire intimă sufletească: „Odată m-a invitat în biroul lui. Nu făcea asta decât atunci când voia să-mi comunice ceva confidențial. Eram numai noi doi. A descuiat un sertar și a scos de-acolo un caiet*.”[5]
Demostene Botez i-a fost alături la unele dintre cele mai triste momente din viață. La moartea și înmormântarea pictorului Dimitrie Sadoveanu (1905-1955), băiatul cel mare al prozatorului, cei doi mari prieteni erau împreună într-o excursie, în Deltă, pe care o planificase familia Sadoveanu, pentru a-i atenua tatălui șocul pierderii fiului.
Boala și suferința care au marcat ultimii ani ai lui Mihail Sadoveanu l-au copleșit și pe mai tânărul dar, deja, prietenul de-o viață al scriitorului. Demostene Botez i-a alinat, tăcând în doi sau citindu-i, multe clipe de singurătate afazică. „Din vremea de la Iași ne deprinsesem a fi împreună. Mă duceam astfel deseori la el, încurajat de iluminarea feței lui când mă vedea. Uneori, când simțea nevoia acestei tovărășii, mă chema.”[6]
Diferența de vârstă dintre cei doi nu a fost o piedică a prieteniei, dimpotrivă, a cimentat-o cu un imens respect din partea celui mai tânăr și cu o prețioasă afecțiune arătată de cel născut mai devreme.
Muzeograf Lăcrămioara Agrigoroaiei (Muzeul „Mihail Sadoveanu”)
[1] Demostene Botez, Memorii, București, 1970, p. 413.
[2] Ibidem, p. 423.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, p. 424.
* Este vorba de caietul în care Mihail Sadoveanu transcrisese, în 1944, poeziile scrise și dedicate Valeriei Mitru (1906-1985), în anul căsătoriei cu ea, 1942, după moartea primei soții.
[5] Demostene Botez, op. cit., p. 433.
[6] Ibidem, p. 436.