Sala „Ion Creangă”

FOR ENGLISH SCROLL BELOW

Numele lui Ion Creangă (1839-1889) a apărut pentru prima dată pe coperta unei cărți la 8 iulie 1868. Rezultatul implicării unui colectiv de învățători, Metodă nouă de scriere și cetire pentru usul clasei I primariă, manual cunoscut și ca Abecedarul lui Creangă, a fost tipărit la Iași și a avut 23 de ediții. Lucrarea didactică a răspuns contextului modernizator al învățământului românesc, alăturându-se, totodată, preocupărilor Societății „Junimea” pentru reformarea limbii române și introducerea definitivă a alfabetului latin.
Tot de gruparea „Junimea” și de revista Convorbiri literare, poate chiar într-o mai mare măsură, este legată și literatura lui Ion Creangă, care se eliberează de canoanele estetice ale vremii, creându-și propriile criterii de judecată, dezvăluind deopotrivă talentul narativ, farmecul limbii populare și stilul original al povestitorului. Însă, fără încurajările și îndrumarea junimiștilor, în special ale lui Mihai Eminescu și Titu Maiorescu, e greu de imaginat cum ar fi arătat poveștile, povestirile și amintirile lui Ion Creangă, scrise în Bojdeuca din Țicău, sau chiar dacă ele ar fi existat.


“Ion Creangă” Room

The name of Ion Creangă (1839-1889) first appeared on the cover of a book on July 8, 1868. The result of the dedication of a group of primary school teachers, Metodă nouă de scriere şi cetire pentru usul clasei I primariă (New Method of Writing and Reading for the First Grade), also known as Abecedarul lui Creangă (Creangă’s ABC), was printed in Iași and then reprinted 23 times. This work responded to the modernizing context of the Romanian education system joining, at the same time, the efforts of the “Junimea” Literary Society for the reformation of the Romanian language, and for the definitive introduction of the Latin alphabet.

Ion Creangă’s literary works are also connected to the “Junimea” group and to the magazine Convorbiri literare, perhaps even to a greater extent. They freed themselves from the aesthetic canons of the time, creating their own judgment criteria, revealing the narrator’s talent as a storyteller, the charm of the vernacular and the original style of the raconteur. But, without the encouragement and guidance of the literary society members, and particularly the support of Mihai Eminescu and Titu Maiorescu, it is difficult to imagine what the stories, tales and memories of Ion Creangă, written in his little house in Ţicău (his “bojdeucă” / “hovel”), would have looked like, or even whether they would have existed at all.