Editura Muzeelor Literare Iași
Înființată în iunie 2013, în cadrul MNLR Iași, Editura Muzeelor Literare își dezvoltă activitatea editorială pe mai multe direcții, publicând:
- opere ale scriitorilor clasici români, patroni ai muzeelor administrate de instituție;
- traduceri în limbi străine ale clasicilor români (beneficiind de programul de rezidențe FILIT pentru traducători);
- cărți care valorifică patrimoniul MNLR Iași și cel al culturii naționale; eseuri ale unor autori contemporani care reinterpretează într-o manieră autentică operele clasicilor;
- revista „Dacia Literară”, într-un nou concept editorial.
-
În cadrul unui proiect editorial FILIT 2022, Muzeul Național al Literaturii Române Iași a invitat zece autori români să scrie câte o povestire inspirată de o fotografie, la alegere, din timpul Pogromului de la Iași – iunie 1941. Actualul volum valorifică potențialul literar al fotografiilor de atunci, cu accent pe emoțiile stârnite astăzi de acestea. Imaginația scriitorilor din prezent atrage atenția asupra realității din trecut, fără să-și aroge dreptul de a dezvălui ori înlocui adevărul istoric. Orice asemănare între persoane reale și personajele din povestiri este întâmplătoare. Mulțumim Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” pentru acordul de a reproduce în carte fotografiile-document care i-au inspirat pe cei zece scriitori. -
Pastelurile bardului de la Mircești sunt o colecție de stampe impresioniste, „turnate în vers fragil” (Mircea Zaciu), care celebrează viața în integralitatea ei, iar valoarea lor literară trebuie acceptată în contextul cerințelor culturale ale momentului: „Am fost obligat să-mi măsor zborul imaginaţiei şi al condeiului în nivelul puterii actorilor şi a culturii publicului”.Nu greșea cu nimic Titu Maiorescu când afirma că „în Alecsandri vibrează toată inima”, iar „a lui liră multicordă a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocirea lui”. Ediția de față se înscrie în programul Bicentenar Alecsandri (1821-2021) – 200 de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri (21 iulie 1821 – 22 august 1890). Vasile Alecsandri, Pasteluri. Ediție îngrijită și prefață de Iulian Pruteanu-Isăcescu, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2021, 78 pp. -
(RO) În cadrul unui proiect editorial FILIT 2022, Muzeul Național al Literaturii Române Iași a invitat zece autori români să scrie cîte o povestire inspirată de o fotografie, la alegere, din timpul Pogromului de la Iași – iunie 1941. Actualul volum valorifică potențialul literar al fotografiilor de atunci, cu accent pe emoțiile stîrnite astăzi de acestea. Imaginația scriitorilor din prezent atrage atenția asupra realității din trecut, fără să-și aroge dreptul de a dezvălui ori înlocui adevărul istoric. Orice asemănare între persoane reale și personajele din povestiri este întîmplătoare. Mulțumim Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” pentru acordul de a reproduce în carte fotografiile-document care i-au inspirat pe cei zece scriitori. (EN) As part of an editorial project for FILIT 2022, the National Museum of Romanian Literature in Iași invited ten Romanian authors to each write a story inspired by a photograph of their choosing, taken during the Iași Pogrom of June 1941. The resulting volume highlights the literary potential of photographs taken during that time, placing an emphasis on the emotions which they can invoke nowadays. The imagination of contemporary writers can draw our attention towards the realities of the past, without claiming any right to unveil or replace the historical truth. Any resemblance between real persons and the characters of these stories is coincidental. We give thanks to the „Elie Wiesel” National Institute for the Study of the Holocaust in Romania for the rights to print the document-photographs which inspired the ten writers of this book. -
Volumul este compus din povestirile a 45 de contributori din sfera culturală (scriitori, artiști, librari etc.) ce au fost invitați să scrie întâmplări și amintiri cu și despre personajul Emil Brumaru. Cartea evocă, prin povești scrise cu umor sau tristețe, personalitatea unuia dintre cei mai apreciați poeți din România și scoate la iveală întâmplări mai puțin cunoscute de către public. La volum au contribuit: Felix Aftene, Radu Andriescu, Fabian Anton, Liviu Antonesei, Ion Barbu, Ana Barton, Lavinia Bălulescu, Diana Bobică, George Bondor, Gabriel Caloian, Alexandru Călinescu, Cristina Căpitănița, Gabriel Cheșcu, Dan Ciupureanu, Luminița Corneanu, Jan Cornelius, Bogdan Crețu, Dumitru Crudu, Nichita Danilov, Lia Faur, Șerban Foarță, Emilian Galaicu-Păun, Mihai Dinu Gheorghiu, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Ioan Mateiciuc, Ioana Nicolaie, Veronica D. Niculescu, Radmila Popovici, Bogdan Suceavă, Robert Șerban, Cătălin-Mihai Ștefan, Alex Ștefănescu, Virgil Tănase, Ioana Tătărușanu, Lucian Dan Teodorovici, Sorin Trelea, Catinca Tudose, Florin Tudose, Nicolae Turtureanu, Mihai Vacariu, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, Lucian Vasiliu, Zamfira Zamfirescu. Proiect coordonat de Nicoleta Dabija. -
A fost odată o babă care avea o găină și un moș care avea un cocoș și erau vecini și locuiau cu toții pe o străduță noroioasă dintr-un sat, la poalele unui deal. Primăvara, când venea viitura și se umfla pârâul din apropiere și curgeau valuri de noroi pe străzi, se urcau în podul casei, baba cu găina ei și moșul cu cocoșul lui și se uitau unii la alții peste gard și se rugau să treacă. Moșul era ceva mai bogat decât baba, dintr-un motiv cât se poate de straniu. Nu că ar fi muncit mai mult sau că ar fi fost mai isteț, ci pentru că avusese norocul ca pasărea sa să fie înzestrată cu o calitate fantastică… -
Era odată un om, de care v-am mai spus, și care, sătul de câtă prostie vedea la el acasă, s-a hotărât să plece unde-o vedea cu ochii, în lumea largă. Numai că o dat la tăt pasul numai de oameni care de care mai prostalăi decât muierea lui și decât soacră-sa. Împăcat că muierea lui nu-i a mai proastă din lume, omul nostru s-a întors la ea acasă și și-a pus în gând să trăiască de-amu mult și bine, în câtă pace i-o fi dând lui Dumnezeu! Și ca să-i iasă lui aiasta, mai se făcea că nu vede ce prostii făcea muierea, mai închidea ba un ochi, ba pe celălalt… -
Antologia cuprinde textele declarate câștigătoare în anul 2020 la Concursul Național „Ion Creangă” de creație literară – Povești, ediția a XXVIII-a. Juriul concursului, format din scriitori, angajați ai Muzeului Național al Literaturii Române Iași, a desemnat 3 câștigători la secțiunea „Poveşti scrise de copii” și 9 câștigători la secțiunea „Poveşti scrise de adulţi:- Copii:
- Adulți:
-
Academia Română anunţa pe Otilia Cazimir câştigătoare a Premiului Academiei pentru volumul Fluturi de noapte. Duduca Otilia se simţea oarecum vinovată ori de câte ori îşi depăna pentru ea însăşi amintirea zilei fericite în care primise premiul. Încă se mai simţea o intrusă în lumea marilor scriitori ai zilei. Fluturi de noapte fusese publicată de domnul Brătescu-Voineşti la Cartea Românească şi venea la trei ani după volumul ei de debut, Lumini şi umbre. Chiar şi astăzi însă, cartea aceea de debut o răscolea şi o speria mai mult decât cartea pentru care primise Premiul Academiei. -
„Ce, ai auzit și mata bârfele acelea, că m-aș fi otrăvit, ca să scap de creditori? Vorbe de clacă, vorbe slabe, coane Mihăiță! Am murit că nu mai aveam rost, de-aia am murit. Lumea mea se ducea la culcare, iar eu am fost unul dintre cei conștienți, unul dintre cei care au știut asta. Boierii se stingeau, conservatorii se stingeau, spiritul Junimii se stingea, literatura Iașiului pălea, se ridicau alți scriitori, din alte părți ale țării, cu alte sensibilități literare... nici Sadoveanu, nici Teodoreanu nu erau de neam vechi boieresc, iar în afară de aceștia doi niciun ieșean n-a cunoscut succesul după masacrul cel groaznic, căruia voi i-ați spus întâi «Războiul cel Mare», iar în urmă «Primul Război Mondial». Ce mai era de mine într-o astfel de lume?! Am murit liniștit, împăcat, «sătul de zile» cum scrie în cartea aceea veche. Nu m-am otrăvit, coane Mihăiță, așa să scrii în interviu!” „Așa o să scriu, Vasile, așa o să scriu! Ai cuvântul meu: ein Mann, ein Wort!” -
Iată-l acum pe Alecsandri la 34 de ani, văzut de poetul Edouard Grenier, secretar particular al domnitorului Grigore Ghica: „Înfățișarea sa mă fermecă. Era un bărbat aproape de vârsta mea, pleșuv ca și mine, cu o cunună de păr încă de pe atunci cărunt, foarte distins în manierele și îmbrăcămintea sa: privirea blândă și pătrunzătoare sub sprâncene groase ca ale lui Molière, o gură surâzătoare, cu o mustață mare tunsă «ca peria», care-i dădea o falsă înfățișare de tânăr colonel, dar care, la primul zâmbet, dezvelea albeața frumoșilor săi dinți. În ciuda liniei cam aspre a mustății și sprâncenelor, voia bună și finețea acestui zâmbet luminau dintr-o dată această fizionomie plăcută și inteligentă”. -
Nicu Gane se gândea la faptul că literatura, care-l cucerise de la o vreme, trebuia să fie pentru scriitor un scop, nu un mijloc. Pe de o parte, cel care jinduia să obţină funcţii şi onoruri prin lucrări literare nu putea fi decât un autor mediocru, iar pe de altă parte, nu puteai să scrii şi să fii inspirat dacă mureai de foame şi trebuia să te gândeşti zilnic la hrană. În privinţa aceasta, Nicu Gane putea să spună că era un norocos şi un privilegiat. (…) Faptul că a reuşit să devină în 1872 primar al Iaşului, că în doi-trei ani a pavat un număr mare de străzi şi că a introdus iluminarea cu gaz se datoreşte onestităţii sale şi convingerii că omul trebuie să lase nişte urme benefice pentru comunitate. Dacă s-ar fi gândit numai la propriile buzunare, Nicu Gane n-ar fi reuşit să realizeze nimic. -
Maestrul adormise în fotoliul Chesterfield a cărui tapițerie din piele de vițel îi păstra permanent urma adâncă, de urs. „Bârlogul”, cum singur îl botezase, luase de mult locul patului din dormitorul matrimonial de la etaj. Dormea cu picioarele întinse pe un taburet și sforăitul său baritonal se auzea prin geamul întredeschis, răsunând printre vilele interbelice ale străzii Zambaccian. În după-amiezile toride de vară, când moțăia la orele de după masă, fornăiala sa se auzea până în stradă și alcătuia un zgomot de fond pe care riveranii îl asociau cu torsul unui motan gigantic ascuns printre tufele de liliac. -
Pe măsură ce declama, Eminescu, îmbătându-se cu propriile cuvinte ca de esenţe tari, se înfierbânta creând noi imagini şi versuri. Clocotitor ca un torent care ameninţă că va străpunge munţii, geniul său lăuntric se înălţa la suprafaţă stihial şi avântat. Sublim moment să-l vezi declamând şi măsurând odaia cu paşi mari, de luceafăr. Dădea impresia că se joacă cu cuvintele, că cineva, viclean şi demonic, i le şopteşte la ureche, aţâţându-l. Poetul găsea şi celor mai dificile rime o neaşteptată rezolvare: seninu-i să rimeze cu mă chinui! Ideile îi veneau, uite-aşa, cum ai clipi! Veronica, îmbujorată, îl asculta, urmărindu-l pe sub genele blonde, lungi. Versurile lui, deşi dure şi tăioase ca diamantul, o fulgerau cu miere şi dezmierdări. -
La 70 de ani lumina a dispărut cu totul. Lumina ochilor simultan cu lumina lumii vechi din care încă nu reușea să iasă definitiv. Nu mai vedea, era adevărat, dar în fiecare plimbare pe care o făcea, simțea gardul de sârmă ghimpată care începuse să crească în jurul oamenilor, al străzilor cunoscute pe de rost, al noilor clădiri ale Iașului, al vechilor sonete care îi apăreau brusc în minte și-l tulburau. Ori de câte ori se gândea la comunism și la bătrânețe, ori de câte ori încerca să rostească unul din cele două cuvinte, avea senzația că e obligat să mestece și să înghită nisip. Se întorcea acasă mai obosit ca oricând, cu senzația că până și în jurul lui gardul de sârmă începuse să urce ca iedera, făcându-l, încet, dar sigur, invizibil până și pentru sine. În definitiv, trecutul e tot ceea ce mă mai interesează, își spunea. La 80 de ani, Codreanu acceptase „Ordinul Muncii” clasa I pentru merite deosebite în activitatea literară… -
E 1 ianuarie 1890 și un zvon negru pleacă din mahalaua Țicăului și începe să cutreiere ulițele Iașului: umblă vorbă că a murit domnul Ion Creangă. Și cuvintele acoperă tot dulcele târg, dar târgului nu-i vine a crede, până ce nu bate cum se cuvine clopotul a mort. Că nu era prima oară când a umblat vorba asta, că, așa, din gura oamenilor, se mai prăpădise o dată sărmanul Creangă, pe la 1884, de a ajuns vestea până la fecioru-său, Constantin, la București. Se miră și flăcăii de-l știau de când îi învățase carte și domnii cei la costum de haine se miră: cum, Doamne apără și păzește, să moară tocmai Popa Smântână? Ca ieri era zdravăn de s-a arătat la șosea, umblând, în prag de Anul Nou, cu niscaiva alișveriș pentru debitul dumisale de tutun de-l ținea acum Zahei, frate-său, pe strada Golia. -
Era odată, la margine de lume și la capăt de pământ, o țară frumoasă unde împărățea Harap Alb. Cerul era străveziu și înalt, nori erau numai cât să vină din când în când o ploaie bună pentru setea pământului, pădurile erau verzi și pline de cânturi de păsări, izvoarele limpezi și toți supușii cu mulțumire în suflet. Căci de când Harap Alb făcuse nuntă cu fata împăratului Roș, toate mergeau ca-n poveste. Bătrânul Verde-Împărat se retrăsese într-un turn, unde îi plăcea să citească și să meșterească la niște vechi orologii, împăcat că are un urmaș așa vrednic, care trecuse prin grele încercări ca să primească împărăția… -
– Fereastra, murmură Topîrceanu. Didi se uită la fereastra deschisă. Topîrceanu se uită la Didi cum se uita la fereastra deschisă. Liliacul din fața ei părea că se uită pe geam la ei. – Te rog, închide fereastra, zise Topîrceanu, că nu pot muri din cauza miresmei de liliac. Și Didi se ridică și închise fereastra. -
Se apropie sărbătoarea Nașterii Domnului din anul 1693 și, ca întotdeauna, mitropolitul va fi chemat să slujească în bisericile cele mari. Chiar dacă la Sinodul de la Iași din 1688 Dosoftei fusese excomunicat și depus din treaptă, iar catolicii din Zolkiew nu-l aveau la inimă și-i făceau multe greutăți, el încă era chemat să slujească și era respectat în lumea lor, a ortodocșilor. Toate planurile, însă, aveau să se dovedească zadarnice, căci în dimineața zilei de 13 decembrie 1693 Dosoftei murea, exilat, în chilia lui singuratică, plină de cărți și hrisoave. -
Cuvintele erau pentru Costache Negruzzi ca niște vietăți. Unele i se păreau îngrozitoare, niște bestii târâtoare care călcau în picioare lăstarii limbii românești. Altele erau ușoare și elegante, pline de rafinament ca niște păsări care cu fiecare fâlfâire împrăștiau în aer un parfum plăcut și discret. Literele și ele erau chinuitoare. Ca niște fantome cuvintele și literele se derulau prin fața ochilor săi, suprapunându-se cu obiecte, oameni, situații. (…) Anii treceau repede pentru Costache. După eșecul revoluției din 1848, a continuat cariera politică cu vervă și chiar cu mai multă implicare. Era un om împlinit. În ciuda criticilor pe care le-a primit o perioadă, oamenii se uitau cu respect la boierul Costache Negruzzi. Își făcea cu cinste treaba și era interesat sincer de soarta educației poporului. -
Prin această temă nu am căutat neapărat izolarea, cuvântul sau starea, ci și angoasa, fobia, tristețea, dramatismul, anxietatea, însingurarea rezultate din starea de izolare. Antologia, ce conține câte un poem scris de autori cunoscuți, foarte cunoscuți și mai puțin cunoscuți – unii chiar la început de drum – în arena poeziei românești contemporane, va rămâne, cu siguranță, în viitor, un document literar și social. Volumul este omogen, cu poeme de forță, în mare parte cu o vădită amprentă dark. Cum altfel?Cătălin-Mihai Ștefan (coordonatorul antologiei)
-
Scriitorul Vasile Alecsandri a trăit ca un adevărat „locuitor de la țară”, după propria-i mărturisire, retras într-o „pașnică singurătate”, în „sânul liniștii desăvârșite” de la Mircești, văzut ca un delicios Eldorado: „(…) pe lângă florile primăverii este una care pentru mine se deschide con amore: floarea lenii! O cultivez toată vara și o parte din toamnă. Cum sosește drăgălașa luna mai, eu închid dughiana și nu mă mai apropiu de tarabă… vreu să zic de biurou. Răsturnat pe un jilț american de verandă, gust de dimineață până-n seară acea dulce și fericită îndobitocire care se rudește cu cheful oriental; și mă ghiftui de verdeața câmpului. Je me mets au vert sau pe românește: mă dau la imaș”. „Vremea vremuește” și doar în cumplita iarnă, șezând locului lângă sobă, scriitorul își găsea liniștea și inspirația pentru a lua pana în mână: „Îmi rămâne perspectiva gurii sobei în căsuța mea de la Mircești, în timpul lungilor luni de iarnă. De-aș putea lucra, întemnițarea mea ar avea farmec, căci imaginația mea se dedă la evoluții nebune la vederea zăpezii”. Iulian Pruteanu-Isăcescu, Muzeul „Vasile Alecsandri”. Din istoria casei bardului de la Mircești. Prefață de Mircea Ciubotaru, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2023, 162 pp.
