Magazin online2022-02-04T10:17:07+03:00

Editura Muzeelor Literare Iași

Înființată în iunie 2013, în cadrul MNLR Iași, Editura Muzeelor Literare își dezvoltă activitatea editorială pe mai multe direcții, publicând:

  • opere ale scriitorilor clasici români, patroni ai muzeelor administrate de instituție;
  • traduceri în limbi străine ale clasicilor români (beneficiind de programul de rezidențe FILIT pentru traducători);
  • cărți care valorifică patrimoniul MNLR Iași și cel al culturii naționale; eseuri ale unor autori contemporani care reinterpretează într-o manieră autentică operele clasicilor;
  • revista „Dacia Literară”, într-un nou concept editorial.
  • Maestrul adormise în fotoliul Chesterfield a cărui tapițerie din piele de vițel îi păstra permanent urma adâncă, de urs. „Bârlogul”, cum singur îl botezase, luase de mult locul patului din dormitorul matrimonial de la etaj. Dormea cu picioarele întinse pe un taburet și sforăitul său baritonal se auzea prin geamul întredeschis, răsunând printre vilele interbelice ale străzii Zambaccian. În după-amiezile toride de vară, când moțăia la orele de după masă, fornăiala sa se auzea până în stradă și alcătuia un zgomot de fond pe care riveranii îl asociau cu torsul unui motan gigantic ascuns printre tufele de liliac.
  • Pe măsură ce declama, Eminescu, îmbătându-se cu propriile cuvinte ca de esenţe tari, se înfierbânta creând noi imagini şi versuri. Clocotitor ca un torent care ameninţă că va străpunge munţii, geniul său lăuntric se înălţa la suprafaţă stihial şi avântat. Sublim moment să-l vezi declamând şi măsurând odaia cu paşi mari, de luceafăr. Dădea impresia că se joacă cu cuvintele, că cineva, viclean şi demonic, i le şopteşte la ureche, aţâţându-l. Poetul găsea şi celor mai dificile rime o neaşteptată rezolvare: seninu-i să rimeze cu mă chinui! Ideile îi veneau, uite-aşa, cum ai clipi! Veronica, îmbujorată, îl asculta, urmărindu-l pe sub genele blonde, lungi. Versurile lui, deşi dure şi tăioase ca diamantul, o fulgerau cu miere şi dezmierdări.
  • La 70 de ani lumina a dispărut cu totul. Lumina ochilor simultan cu lumina lumii vechi din care încă nu reușea să iasă definitiv. Nu mai vedea, era adevărat, dar în fiecare plimbare pe care o făcea, simțea gardul de sârmă ghimpată care începuse să crească în jurul oamenilor, al străzilor cunoscute pe de rost, al noilor clădiri ale Iașului, al vechilor sonete care îi apăreau brusc în minte și-l tulburau. Ori de câte ori se gândea la comunism și la bătrânețe, ori de câte ori încerca să rostească unul din cele două cuvinte, avea senzația că e obligat să mestece și să înghită nisip. Se întorcea acasă mai obosit ca oricând, cu senzația că până și în jurul lui gardul de sârmă începuse să urce ca iedera, făcându-l, încet, dar sigur, invizibil până și pentru sine. În definitiv, trecutul e tot ceea ce mă mai interesează, își spunea. La 80 de ani, Codreanu acceptase „Ordinul Muncii” clasa I pentru merite deosebite în activitatea literară…
  • E 1 ianuarie 1890 și un zvon negru pleacă din mahalaua Țicăului și începe să cutreiere ulițele Iașului: umblă vorbă că a murit domnul Ion Creangă. Și cuvintele acoperă tot dulcele târg, dar târgului nu-i vine a crede, până ce nu bate cum se cuvine clopotul a mort. Că nu era prima oară când a umblat vorba asta, că, așa, din gura oamenilor, se mai prăpădise o dată sărmanul Creangă, pe la 1884, de a ajuns vestea până la fecioru-său, Constantin, la București. Se miră și flăcăii de-l știau de când îi învățase carte și domnii cei la costum de haine se miră: cum, Doamne apără și păzește, să moară tocmai Popa Smântână? Ca ieri era zdravăn de s-a arătat la șosea, umblând, în prag de Anul Nou, cu niscaiva alișveriș pentru debitul dumisale de tutun de-l ținea acum Zahei, frate-său, pe strada Golia.
  • Era odată, la margine de lume și la capăt de pământ, o țară frumoasă unde împărățea Harap Alb. Cerul era străveziu și înalt, nori erau numai cât să vină din când în când o ploaie bună pentru setea pământului, pădurile erau verzi și pline de cânturi de păsări, izvoarele limpezi și toți supușii cu mulțumire în suflet. Căci de când Harap Alb făcuse nuntă cu fata împăratului Roș, toate mergeau ca-n poveste. Bătrânul Verde-Împărat se retrăsese într-un turn, unde îi plăcea să citească și să meșterească la niște vechi orologii, împăcat că are un urmaș așa vrednic, care trecuse prin grele încercări ca să primească împărăția…
  • – Fereastra, murmură Topîrceanu. Didi se uită la fereastra deschisă. Topîrceanu se uită la Didi cum se uita la fereastra deschisă. Liliacul din fața ei părea că se uită pe geam la ei. – Te rog, închide fereastra, zise Topîrceanu, că nu pot muri din cauza miresmei de liliac. Și Didi se ridică și închise fereastra.
  • Se apropie sărbătoarea Nașterii Domnului din anul 1693 și, ca întotdeauna, mitropolitul va fi chemat să slujească în bisericile cele mari. Chiar dacă la Sinodul de la Iași din 1688 Dosoftei fusese excomunicat și depus din treaptă, iar catolicii din Zolkiew nu-l aveau la inimă și-i făceau multe greutăți, el încă era chemat să slujească și era respectat în lumea lor, a ortodocșilor. Toate planurile, însă, aveau să se dovedească zadarnice, căci în dimineața zilei de 13 decembrie 1693 Dosoftei murea, exilat, în chilia lui singuratică, plină de cărți și hrisoave.
  • Cuvintele erau pentru Costache Negruzzi ca niște vietăți. Unele i se păreau îngrozitoare, niște bestii târâtoare care călcau în picioare lăstarii limbii românești. Altele erau ușoare și elegante, pline de rafinament ca niște păsări care cu fiecare fâlfâire împrăștiau în aer un parfum plăcut și discret. Literele și ele erau chinuitoare. Ca niște fantome cuvintele și literele se derulau prin fața ochilor săi, suprapunându-se cu obiecte, oameni, situații. (…) Anii treceau repede pentru Costache. După eșecul revoluției din 1848, a continuat cariera politică cu vervă și chiar cu mai multă implicare. Era un om împlinit. În ciuda criticilor pe care le-a primit o perioadă, oamenii se uitau cu respect la boierul Costache Negruzzi. Își făcea cu cinste treaba și era interesat sincer de soarta educației poporului.
  • Pastelurile bardului de la Mircești sunt o colecție de stampe impresioniste, „turnate în vers fragil” (Mircea Zaciu), care celebrează viața în integralitatea ei, iar valoarea lor literară trebuie acceptată în contextul cerințelor culturale ale momentului: „Am fost obligat să-mi măsor zborul imaginaţiei şi al condeiului în nivelul puterii actorilor şi a culturii publicului”.Nu greșea cu nimic Titu Maiorescu când afirma că „în Alecsandri vibrează toată inima”, iar „a lui liră multicordă a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocirea lui”. Ediția de față se înscrie în programul Bicentenar Alecsandri (1821-2021) – 200 de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri (21 iulie 1821 – 22 august 1890).

Dezactiveaza titlul coloanei Mega Menu

Go to Top