Ne-am obișnuit să considerăm rezultatele strălucite la învățătură o parte nelipsită din biografia oricărui om de valoare. Însă, uneori, se întâmplă contrariul, cum a fost situația scriitorului Tudor Arghezi.

Copilăria și-o definește singur drept „cea mai amară vârstă a vieții”. Avea trei ani când a fost dat în grijă cuiva din București, ceea ce înseamnă că mama lui nu l-a putut întreține după ce Nae Theodorescu, tatăl, își abandonează familia. Pe atunci Ion Theodorescu (numele adevărat), va fi înscris în 1887 la școala primară „Petrache Poenaru”, aflată în enoria bisericii Brezoianu. Cum-necum, se va descurca în primii ani. Problemele încep o dată cu gimnaziul, când a duce la bun sfârșit anul școlar devine un obiectiv greu de atins. Elev al Gimnaziului „Cantemir-Vodă”, în primul an „reușește performanța” de a fi ultimul din clasă, cu toate că promovează la toate materiile. În anul al II-lea de gimnaziu adună corigențe la geografie, matematică și gimnastică, de care scapă totuși în septembrie. În clasa următoare, soarta nu-i mai surâde nici măcar atât, rămâne corigent la matematică și e nevoit să repete anul. În anul terminal e iarăși corigent, la limba elină, plus muzică. Deși promovează în toamnă, pierde examenul de capacitate, care se dădea pe atunci numai vara. Astfel, viitorul Tudor Arghezi trebuie să-și întrerupă studiile. Ca o ironie, tot în perioada aceasta, nevoit să se întrețină singur, va medita la algebră (unde era corigent) un plutonier. Plutonierul își depășește profesorul și ia examenul.

Au mai trecut cinci ani. Timp în care Arghezi mai întâi s-a călugărit, apoi a devenit diaconul Iosif N. Theodorescu. Pe 4 mai 1901, cere Ministerului Instrucțiunii Publice aprobarea pentru admiterea „în numărul celor ce depun examene cu preparație în particular.” Este repartizat la „Noul Institut de Băieți” din București. Susține examenul de „mică capacitate” pentru absolvirea gimnaziului și se înscrie la liceu. Mult mai determinat, în 1902, printr-o dispoziție specială, dată de același Minister al Instrucțiunii Publice, susține și promovează toate examenele pentru clasele a cincea și a șasea de liceu.

Își dă demisia din postul de diacon la Catedrala Mitropolitană în 1905 și cere, totodată, un concediu pentru studii. Mitropolitul Iosif Gheorghian îi face rost de o recomandare către rectorul Universității Catolice din Fribourg. Dar, vai!, n-avea și bacalareatul, așa că nu se poate înscrie. Rămâne în orașul elvețian două luni. Cu speranța intactă că va susține bacalaureatul la București și va reveni la universitate. În 1906, călătorește la Geneva. Se stabilește aici, în condiții foarte precare. Subvențiile de la tată încetează și ele. De nevoie, se înscrie la o școală de meserii, devine bijutier și își câștigă astfel existența. Gândul de a obține o diplomă nu-l părăsește. Într-o scrisoare către Gala Galaction mărturisește că o diplomă i-ar mai reduce din dificultățile vieții, i-ar mai ușura traiul. Din nefericire, nu va reuși nicicând să o obțină.

Cu toate acestea, șederea în străinătate n-a fost în zadar. Poetul Tudor Arghezi își va da seama de lucrul acesta mai târziu: „Fără Elveția și fără Geneva, nu aș fi căpătat niciodată conștiința intimă și secretă, de mine însumi, că eram făcut pentru a deveni scriitor” (Dicționarul General al Literaturii Române).

Muzeograf Nicoleta Dabija