Nu poți compara două arte, așa cum nu poți compara două fructe între ele. Există artă și atât. Iar cele două personaje despre care vreau să vă povestesc în cele ce urmează asta au făcut – unul în scris, celălalt în imagini – artă. Întâmplător, istoria literară amintește rar de relația dintre ei. Poate nu întâmplător, Ion Theodorescu și Eliazar Lotar Teodorescu, sau Tudor Arghezi și Eli Lotar, au fost tată și fiu.
Pe Constanța (Sonia) Zissu, profesoară de științe naturale, care va publica în 1914 și un volum de versuri, Acuarele, Arghezi o cunoaște în 1902. Fiul Eliazar-Lotar li se naște la Paris, trei ani mai târziu. Mama îl va lăsa în grija unei doici, pentru a se întoarce în țară. Tatăl devine preocupat de soara copilului și se hotărăște să-l aducă acasă, să aibă grijă mama lui de el. Într-o scrisoare din 15 septembrie către Gala Galaction, prietenul lui bun, Arghezi își mărturisește îngrijorarea: „Să vorbim acum despre copilul meu Eliazar, care doarme la ceasul acesta pe un braț străin, lângă Paris. […] Trebuie adus în București și crescut de mama. Muma lui nu e prietena mea.” Și continuă epistola expunând planul concret al aducerii fiului în România, nelăsând deoparte situația financiară precară. În decembrie, reușește să-și ducă la împlinire planul. Galaction, deși dezamăgit de decizia (deocamdată neoficială) lui Arghezi, pe atunci ierodiaconul Iosif, de a părăsi biserica, face colectă de la prieteni și își ia angajamentul să trimită lunar, pentru creșterea copilului, 30 de lei.
Peste alți patru ani, Sonia, mama lui Eliazar, insistă să se căsătorească, dar Arghezi refuză. El își dorește atât, să rămână prieteni în interesul copilului. Se va întâmpla totuși, această „nuntă”, în 1914, probabil cu scopul formal de a-l legitima pe Eliazar, care continua să crească, și să meargă de-acum la școală, în familia tatălui.
Prima dată, Eliazar fuge de-acasă la vârsta de 14 ani. Din pricina unor articole publicate în „Gazeta Bucureștilor”, Tudor Arghezi se afla în momentul acela arestat la Văcărești – în procesul ziariștilor, pentru activitate publicistică în timpul ocupației germane, considerat trădător și colaboraționist – și tocmai primise o condamnare la cinci ani de temniță. Presa va considera verdictul un „abuz de putere”. Ziariștii fac recurs la Curtea Militară Superioară, dar recursul este respins. Cu toate intervențiile, Arghezi a obținut o liberare condiționată de cinci zile, sub supraveghere, ca să-și caute fiul[1].
În iunie 1924, Fiul Risipitor termină, cu rezultate slabe, Liceul „Sfântul Sava” (secția reală) și fuge din nou, de data acesta direct la Paris. Nu se înțelegea cu tatăl său, iar mama-i murise cu trei ani înainte de bronhopneumonie. Arghezi își dorește fiul înapoi. Peste câteva luni, îi trimite o scrisoare lui Gh.D. Mugur, care urma să plece în capitala Franței, în care îi explică următoarele: băiatul lui nu are nimic de făcut la Paris, i-a pregătit la București o slujbă, chiar dacă acasă e hotărât să nu-l mai primească. I-a asigurat, cel puțin, partea materială a vieții. Cu condiția să se înscrie la Facultatea de Drept. Ca tată, își exprimă nemulțumirea față de fiul care l-a mințit, a fugit de-acasă de mai multe ori, i-a cheltuit banii cu care ar fi trebuit să se înscrie la facultate, 1500 de lei (și crede că din motivul acesta a fugit, cuprins poate de o „panică morală”), a falsificat situațiile, a încercat, prin intermediul rudelor, să-i forțeze mâna, nu-și recunoaște vinile și lipsurile în educație etc. O dată ajuns la București, adaugă decis tatăl, va trebui să se ducă direct la un cumnat, unde îl așteaptă pregătită o odaie. Pe el nu-l va putea vedea până nu va da dovadă de îndreptare.
N-a mai fost cazul. Eliazar nu se va întoarce. În doi ani, dobândește cetățenia franceză, se stabilește definitiv la Paris, iar sub numele de Eli Lotar va deveni un foarte apreciat fotograf și cineast, unul dintre cei mai buni fotografi ai Parisului acelui moment. Fotografiile sale din suburbia pariziană La Villette l-au făcut celebru. Ca fotograf de platou și director de imagine, a lucrat cu regizori mari: Luis Buñuel – Pământ fără pâine, 1933; Jean Painlevé – Crabes et crevettes și Caprelles et pantopodes, 1929, Jean Renoir – Une partie de campagne, 1936. A fost realizator al filmelor Tenerife, 1932 și Aubervilliers, film selecționat la Festivalul de la Cannes (ulterior, francezii vor boteza un parc din orășelul Aubervilliers cu numele Eli Lotar), 1946. În ultimii ani de viață, va poza pentru prietenul său, sculptorul Alberto Giacometti.
Cu tatăl, Eliazar se va regăsi în perioada maturității, când fie va vizita el România, fie Arghezi, Parisul. Totuși, în pofida neînțelegerilor dintre cei doi, profeția tatălui din scrisoarea citată, către Gala Galaction, s-a împlinit: „Am crezut întotdeauna că mântuirea va pleca dintre noi, și într-o seară fără pereche ne-am iubit în beteala lunii, atât de infinit doi oameni tineri, puternici și posedați de ideal, încât fătul acelei solemnități nu poate fi decât o frunte mare”.
Muzeograf Nicoleta Dabija
[1] Ulterior, va scăpa de temniță. Ministrul de Justiție și directorul închisorilor înaintează regelui un raport în care propun amnistierea ziariștilor condamnați de Curtea Marțială. Decretul de amnistie, semnat de regele Ferdinand, poartă data de 21/31 decembrie 1919.
