Miercuri, 23 martie 2022, la Muzeul „Vasile Pogor” – Casa Junimii va avea loc evenimentul Mirel Cană (1957-2020). Între Benedict și Maledict, în amintirea scriitorului și muzeografului care ar fi împlinit 65 de ani în această zi.
Întâlnirea va începe la ora 16:30, în sala Studio J a Muzeului „Vasile Pogor”. La eveniment sunt invitați scriitori și alte personalități culturale, care vor încerca să contureze portretul omului și scriitorului, rememorând momentele trăite cu acesta. Este, într-un fel, o reîntâlnire a membrilor cenaclului literar coordonat de Mirel Cană, dar sunt așteptați toți cei care l-au cunoscut și au fost apropiați de el.
Mirel Cană (pseudonim literar: Șerban Alexandru) s-a născut pe 23 martie 1957 (Corbu, comuna Măxineni, jud. Brăila). Absolvent al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Filologie, profesor de limba și literatura română (1982-1990), redactor la Editura Junimea (1990-1992), apoi muzeograf în cadrul Muzeului Național al Literaturii Române Iași (1992-2020), a fost secretar și redactor al revistei „Dacia literară” (1994-1996), moderator al Atelierului de creație „Junimea” de la Casa Pogor (1995-1996), coordonator al Salonului de Literatură „Dosoftei”, devenit ulterior „Zero Plus” (1996-2013) și al Salonului de Literatură „Junimea” (2014-2020), fiind și președintele Concursului Național de proză „Mihail Sadoveanu” și al Concursului Național „Ion Creangă” de creație literară – „Povești”. În anul 2013 a fondat Editura Muzeelor Literare în cadrul Muzeului Național al Literaturii Române Iași.
A publicat romanele „Zgomotul de fond” (Editura Junimea, 1992), „Omul e mort” (Editura Junimea, 2001), primele două volume, „Mallarmé și Albedo”, din tetralogia „Benedict și Maledict” (Editura T, 2005), „Diagnostic” (Editura Humanitas, 2010), povestea adevărată a unei experiențe-limită trăite de autorul însuși, fiind, nu întâmplător, prima lui carte semnată cu numele real, și „Un înger, un cîine, o imagine” (Editura Polirom, 2015).
„Un scriitor nu face nimic altceva decît să recupereze, cum susține Camus, «cele două sau trei imagini simple și mari spre care s-a deschis inima prima dată». Ce face el scriind – o spune Wittgenstein – este similar cu ce face copilul care pretinde a conduce o mașină nemișcată stînd doar pe scaunul șoferului și manevrînd volanul.
Valoarea unei cărți stă în calitatea unui suflet – ce transcende realul, transformînd pentru totdeauna existența într-un pur «sentiment al existenței» – și ea, cartea, se încheie atunci cînd el, sufletul, a epuizat suma posibilităților sale.” (Șerban Alexandru, „Un înger, un cîine, o imagine”, Editura Polirom, 2015)