• Cuvintele erau pentru Costache Negruzzi ca niște vietăți. Unele i se păreau îngrozitoare, niște bestii târâtoare care călcau în picioare lăstarii limbii românești. Altele erau ușoare și elegante, pline de rafinament ca niște păsări care cu fiecare fâlfâire împrăștiau în aer un parfum plăcut și discret. Literele și ele erau chinuitoare. Ca niște fantome cuvintele și literele se derulau prin fața ochilor săi, suprapunându-se cu obiecte, oameni, situații. (…) Anii treceau repede pentru Costache. După eșecul revoluției din 1848, a continuat cariera politică cu vervă și chiar cu mai multă implicare. Era un om împlinit. În ciuda criticilor pe care le-a primit o perioadă, oamenii se uitau cu respect la boierul Costache Negruzzi. Își făcea cu cinste treaba și era interesat sincer de soarta educației poporului.
  • „Ce, ai auzit și mata bârfele acelea, că m-aș fi otrăvit, ca să scap de creditori? Vorbe de clacă, vorbe slabe, coane Mihăiță! Am murit că nu mai aveam rost, de-aia am murit. Lumea mea se ducea la culcare, iar eu am fost unul dintre cei conștienți, unul dintre cei care au știut asta. Boierii se stingeau, conservatorii se stingeau, spiritul Junimii se stingea, literatura Iașiului pălea, se ridicau alți scriitori, din alte părți ale țării, cu alte sensibilități literare... nici Sadoveanu, nici Teodoreanu nu erau de neam vechi boieresc, iar în afară de aceștia doi niciun ieșean n-a cunoscut succesul după masacrul cel groaznic, căruia voi i-ați spus întâi «Războiul cel Mare», iar în urmă «Primul Război Mondial». Ce mai era de mine într-o astfel de lume?! Am murit liniștit, împăcat, «sătul de zile» cum scrie în cartea aceea veche. Nu m-am otrăvit, coane Mihăiță, așa să scrii în interviu!” „Așa o să scriu, Vasile, așa o să scriu! Ai cuvântul meu: ein Mann, ein Wort!”
  • Academia Română anunţa pe Otilia Cazimir câştigătoare a Premiului Academiei pentru volumul Fluturi de noapte. Duduca Otilia se simţea oarecum vinovată ori de câte ori îşi depăna pentru ea însăşi amintirea zilei fericite în care primise premiul. Încă se mai simţea o intrusă în lumea marilor scriitori ai zilei. Fluturi de noapte fusese publicată de domnul Brătescu-Voineşti la Cartea Românească şi venea la trei ani după volumul ei de debut, Lumini şi umbre. Chiar şi astăzi însă, cartea aceea de debut o răscolea şi o speria mai mult decât cartea pentru care primise Premiul Academiei.
  • Maestrul adormise în fotoliul Chesterfield a cărui tapițerie din piele de vițel îi păstra permanent urma adâncă, de urs. „Bârlogul”, cum singur îl botezase, luase de mult locul patului din dormitorul matrimonial de la etaj. Dormea cu picioarele întinse pe un taburet și sforăitul său baritonal se auzea prin geamul întredeschis, răsunând printre vilele interbelice ale străzii Zambaccian. În după-amiezile toride de vară, când moțăia la orele de după masă, fornăiala sa se auzea până în stradă și alcătuia un zgomot de fond pe care riveranii îl asociau cu torsul unui motan gigantic ascuns printre tufele de liliac.
  • Pe măsură ce declama, Eminescu, îmbătându-se cu propriile cuvinte ca de esenţe tari, se înfierbânta creând noi imagini şi versuri. Clocotitor ca un torent care ameninţă că va străpunge munţii, geniul său lăuntric se înălţa la suprafaţă stihial şi avântat. Sublim moment să-l vezi declamând şi măsurând odaia cu paşi mari, de luceafăr. Dădea impresia că se joacă cu cuvintele, că cineva, viclean şi demonic, i le şopteşte la ureche, aţâţându-l. Poetul găsea şi celor mai dificile rime o neaşteptată rezolvare: seninu-i să rimeze cu mă chinui! Ideile îi veneau, uite-aşa, cum ai clipi! Veronica, îmbujorată, îl asculta, urmărindu-l pe sub genele blonde, lungi. Versurile lui, deşi dure şi tăioase ca diamantul, o fulgerau cu miere şi dezmierdări.
  • E 1 ianuarie 1890 și un zvon negru pleacă din mahalaua Țicăului și începe să cutreiere ulițele Iașului: umblă vorbă că a murit domnul Ion Creangă. Și cuvintele acoperă tot dulcele târg, dar târgului nu-i vine a crede, până ce nu bate cum se cuvine clopotul a mort. Că nu era prima oară când a umblat vorba asta, că, așa, din gura oamenilor, se mai prăpădise o dată sărmanul Creangă, pe la 1884, de a ajuns vestea până la fecioru-său, Constantin, la București. Se miră și flăcăii de-l știau de când îi învățase carte și domnii cei la costum de haine se miră: cum, Doamne apără și păzește, să moară tocmai Popa Smântână? Ca ieri era zdravăn de s-a arătat la șosea, umblând, în prag de Anul Nou, cu niscaiva alișveriș pentru debitul dumisale de tutun de-l ținea acum Zahei, frate-său, pe strada Golia.
  • Pastelurile bardului de la Mircești sunt o colecție de stampe impresioniste, „turnate în vers fragil” (Mircea Zaciu), care celebrează viața în integralitatea ei, iar valoarea lor literară trebuie acceptată în contextul cerințelor culturale ale momentului: „Am fost obligat să-mi măsor zborul imaginaţiei şi al condeiului în nivelul puterii actorilor şi a culturii publicului”.Nu greșea cu nimic Titu Maiorescu când afirma că „în Alecsandri vibrează toată inima”, iar „a lui liră multicordă a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocirea lui”. Ediția de față se înscrie în programul Bicentenar Alecsandri (1821-2021) – 200 de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri (21 iulie 1821 – 22 august 1890).

Dezactiveaza titlul coloanei Mega Menu

Go to Top