• La 70 de ani lumina a dispărut cu totul. Lumina ochilor simultan cu lumina lumii vechi din care încă nu reușea să iasă definitiv. Nu mai vedea, era adevărat, dar în fiecare plimbare pe care o făcea, simțea gardul de sârmă ghimpată care începuse să crească în jurul oamenilor, al străzilor cunoscute pe de rost, al noilor clădiri ale Iașului, al vechilor sonete care îi apăreau brusc în minte și-l tulburau. Ori de câte ori se gândea la comunism și la bătrânețe, ori de câte ori încerca să rostească unul din cele două cuvinte, avea senzația că e obligat să mestece și să înghită nisip. Se întorcea acasă mai obosit ca oricând, cu senzația că până și în jurul lui gardul de sârmă începuse să urce ca iedera, făcându-l, încet, dar sigur, invizibil până și pentru sine. În definitiv, trecutul e tot ceea ce mă mai interesează, își spunea. La 80 de ani, Codreanu acceptase „Ordinul Muncii” clasa I pentru merite deosebite în activitatea literară…
  • Nicu Gane se gândea la faptul că literatura, care-l cucerise de la o vreme, trebuia să fie pentru scriitor un scop, nu un mijloc. Pe de o parte, cel care jinduia să obţină funcţii şi onoruri prin lucrări literare nu putea fi decât un autor mediocru, iar pe de altă parte, nu puteai să scrii şi să fii inspirat dacă mureai de foame şi trebuia să te gândeşti zilnic la hrană. În privinţa aceasta, Nicu Gane putea să spună că era un norocos şi un privilegiat. (…) Faptul că a reuşit să devină în 1872 primar al Iaşului, că în doi-trei ani a pavat un număr mare de străzi şi că a introdus iluminarea cu gaz se datoreşte onestităţii sale şi convingerii că omul trebuie să lase nişte urme benefice pentru comunitate. Dacă s-ar fi gândit numai la propriile buzunare, Nicu Gane n-ar fi reuşit să realizeze nimic.
  • Cuvintele erau pentru Costache Negruzzi ca niște vietăți. Unele i se păreau îngrozitoare, niște bestii târâtoare care călcau în picioare lăstarii limbii românești. Altele erau ușoare și elegante, pline de rafinament ca niște păsări care cu fiecare fâlfâire împrăștiau în aer un parfum plăcut și discret. Literele și ele erau chinuitoare. Ca niște fantome cuvintele și literele se derulau prin fața ochilor săi, suprapunându-se cu obiecte, oameni, situații. (…) Anii treceau repede pentru Costache. După eșecul revoluției din 1848, a continuat cariera politică cu vervă și chiar cu mai multă implicare. Era un om împlinit. În ciuda criticilor pe care le-a primit o perioadă, oamenii se uitau cu respect la boierul Costache Negruzzi. Își făcea cu cinste treaba și era interesat sincer de soarta educației poporului.
  • „Ce, ai auzit și mata bârfele acelea, că m-aș fi otrăvit, ca să scap de creditori? Vorbe de clacă, vorbe slabe, coane Mihăiță! Am murit că nu mai aveam rost, de-aia am murit. Lumea mea se ducea la culcare, iar eu am fost unul dintre cei conștienți, unul dintre cei care au știut asta. Boierii se stingeau, conservatorii se stingeau, spiritul Junimii se stingea, literatura Iașiului pălea, se ridicau alți scriitori, din alte părți ale țării, cu alte sensibilități literare... nici Sadoveanu, nici Teodoreanu nu erau de neam vechi boieresc, iar în afară de aceștia doi niciun ieșean n-a cunoscut succesul după masacrul cel groaznic, căruia voi i-ați spus întâi «Războiul cel Mare», iar în urmă «Primul Război Mondial». Ce mai era de mine într-o astfel de lume?! Am murit liniștit, împăcat, «sătul de zile» cum scrie în cartea aceea veche. Nu m-am otrăvit, coane Mihăiță, așa să scrii în interviu!” „Așa o să scriu, Vasile, așa o să scriu! Ai cuvântul meu: ein Mann, ein Wort!”
  • Academia Română anunţa pe Otilia Cazimir câştigătoare a Premiului Academiei pentru volumul Fluturi de noapte. Duduca Otilia se simţea oarecum vinovată ori de câte ori îşi depăna pentru ea însăşi amintirea zilei fericite în care primise premiul. Încă se mai simţea o intrusă în lumea marilor scriitori ai zilei. Fluturi de noapte fusese publicată de domnul Brătescu-Voineşti la Cartea Românească şi venea la trei ani după volumul ei de debut, Lumini şi umbre. Chiar şi astăzi însă, cartea aceea de debut o răscolea şi o speria mai mult decât cartea pentru care primise Premiul Academiei.
  • Maestrul adormise în fotoliul Chesterfield a cărui tapițerie din piele de vițel îi păstra permanent urma adâncă, de urs. „Bârlogul”, cum singur îl botezase, luase de mult locul patului din dormitorul matrimonial de la etaj. Dormea cu picioarele întinse pe un taburet și sforăitul său baritonal se auzea prin geamul întredeschis, răsunând printre vilele interbelice ale străzii Zambaccian. În după-amiezile toride de vară, când moțăia la orele de după masă, fornăiala sa se auzea până în stradă și alcătuia un zgomot de fond pe care riveranii îl asociau cu torsul unui motan gigantic ascuns printre tufele de liliac.
  • Pe măsură ce declama, Eminescu, îmbătându-se cu propriile cuvinte ca de esenţe tari, se înfierbânta creând noi imagini şi versuri. Clocotitor ca un torent care ameninţă că va străpunge munţii, geniul său lăuntric se înălţa la suprafaţă stihial şi avântat. Sublim moment să-l vezi declamând şi măsurând odaia cu paşi mari, de luceafăr. Dădea impresia că se joacă cu cuvintele, că cineva, viclean şi demonic, i le şopteşte la ureche, aţâţându-l. Poetul găsea şi celor mai dificile rime o neaşteptată rezolvare: seninu-i să rimeze cu mă chinui! Ideile îi veneau, uite-aşa, cum ai clipi! Veronica, îmbujorată, îl asculta, urmărindu-l pe sub genele blonde, lungi. Versurile lui, deşi dure şi tăioase ca diamantul, o fulgerau cu miere şi dezmierdări.
  • E 1 ianuarie 1890 și un zvon negru pleacă din mahalaua Țicăului și începe să cutreiere ulițele Iașului: umblă vorbă că a murit domnul Ion Creangă. Și cuvintele acoperă tot dulcele târg, dar târgului nu-i vine a crede, până ce nu bate cum se cuvine clopotul a mort. Că nu era prima oară când a umblat vorba asta, că, așa, din gura oamenilor, se mai prăpădise o dată sărmanul Creangă, pe la 1884, de a ajuns vestea până la fecioru-său, Constantin, la București. Se miră și flăcăii de-l știau de când îi învățase carte și domnii cei la costum de haine se miră: cum, Doamne apără și păzește, să moară tocmai Popa Smântână? Ca ieri era zdravăn de s-a arătat la șosea, umblând, în prag de Anul Nou, cu niscaiva alișveriș pentru debitul dumisale de tutun de-l ținea acum Zahei, frate-său, pe strada Golia.
  • Indiferent că scrie în română sau în franceză, Gheorghe I. Brătianu o face într-un mod ales, care nu se mai întâlnește astăzi. Forța de sugestie a evocărilor sale de aici vine. Limpede, armonios și exact, nicidecum căutat, ci perfect natural, acest stil – o marcă a întregii sale opere – face din lectura acestor pagini nu doar o adevărată desfătare, ci și o lecție de înaltă ținută lingvistică.

    Alexandru-Florin Platon

    S-au împlinit 70 de ani de la sfârșitul tragic al istoricului de mare erudiție Gheorghe I. Brătianu, model de onestitate față de adevărul istoric, care, după cum afirma acesta în chiar ziua semnării Tratatului de la Paris (10 februarie 1947), „poate întârzia uneori, dar nu lipsește niciodată”

    Iulian Pruteanu-Isăcescu

    Gheorghe I. Brătianu, Portrete în istorie. Ediție îngrijită de Iulian Pruteanu-Isăcescu. Prefață de Alexandru-Florin Platon, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2023, 138 pp.

Dezactiveaza titlul coloanei Mega Menu

Go to Top