-
„În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară și pe vremea asta, în 18 spre 19 septemvrie. De veți avea răbdare, că bunătate totdeauna ați avut, veți întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Țicău, ce-i mai zic și Valea plângerei, strada Țicăul de Sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroi păn’ la genunchi, când sunt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzămată în vreo 24 de furci de stejar și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță toată hrentuită, iară vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la mai și sfârșind pe la octomvrie, când este vremea bună cum îi acum. Așa m-am deprins”. (Ion Creangă către Titu Maiorescu, 19 septembrie 1887) Iulian Pruteanu-Isăcescu, Bojdeuca „Ion Creangă”. Din istoria primului muzeu literar din România. Ediția a II-a revăzută și adăugită. Prefață de Mircea Coloșenco, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2019, 108 pp. -
Prin această temă nu am căutat neapărat izolarea, cuvântul sau starea, ci și angoasa, fobia, tristețea, dramatismul, anxietatea, însingurarea rezultate din starea de izolare. Antologia, ce conține câte un poem scris de autori cunoscuți, foarte cunoscuți și mai puțin cunoscuți – unii chiar la început de drum – în arena poeziei românești contemporane, va rămâne, cu siguranță, în viitor, un document literar și social. Volumul este omogen, cu poeme de forță, în mare parte cu o vădită amprentă dark. Cum altfel?Cătălin-Mihai Ștefan (coordonatorul antologiei)
-
Mihail Sadoveanu considera acest roman umoristic „o capodoperă în proză” a lui George Topîrceanu, roman care, deși a rămas neterminat, a cucerit publicul de toate vârstele cu prezentarea acestui personaj nonconformist. Poetul a publicat un prim capitol în 1934 în „Revista Fundațiilor Regale”. Acestui prim capitol au urmat Sisoe se pogoară pe pământ (revista „Însemnări ieșene”, 1936 ) și Sisoe începe să facă minuni („Însemnări ieșene”, 1938 ). Tot în 1938, la un an de la moartea sa, a apărut în volumul „Postume”, îngrijit de Otilia Cazimir. -
Nicu Gane se gândea la faptul că literatura, care-l cucerise de la o vreme, trebuia să fie pentru scriitor un scop, nu un mijloc. Pe de o parte, cel care jinduia să obţină funcţii şi onoruri prin lucrări literare nu putea fi decât un autor mediocru, iar pe de altă parte, nu puteai să scrii şi să fii inspirat dacă mureai de foame şi trebuia să te gândeşti zilnic la hrană. În privinţa aceasta, Nicu Gane putea să spună că era un norocos şi un privilegiat. (…) Faptul că a reuşit să devină în 1872 primar al Iaşului, că în doi-trei ani a pavat un număr mare de străzi şi că a introdus iluminarea cu gaz se datoreşte onestităţii sale şi convingerii că omul trebuie să lase nişte urme benefice pentru comunitate. Dacă s-ar fi gândit numai la propriile buzunare, Nicu Gane n-ar fi reuşit să realizeze nimic. -
„Ce, ai auzit și mata bârfele acelea, că m-aș fi otrăvit, ca să scap de creditori? Vorbe de clacă, vorbe slabe, coane Mihăiță! Am murit că nu mai aveam rost, de-aia am murit. Lumea mea se ducea la culcare, iar eu am fost unul dintre cei conștienți, unul dintre cei care au știut asta. Boierii se stingeau, conservatorii se stingeau, spiritul Junimii se stingea, literatura Iașiului pălea, se ridicau alți scriitori, din alte părți ale țării, cu alte sensibilități literare... nici Sadoveanu, nici Teodoreanu nu erau de neam vechi boieresc, iar în afară de aceștia doi niciun ieșean n-a cunoscut succesul după masacrul cel groaznic, căruia voi i-ați spus întâi «Războiul cel Mare», iar în urmă «Primul Război Mondial». Ce mai era de mine într-o astfel de lume?! Am murit liniștit, împăcat, «sătul de zile» cum scrie în cartea aceea veche. Nu m-am otrăvit, coane Mihăiță, așa să scrii în interviu!” „Așa o să scriu, Vasile, așa o să scriu! Ai cuvântul meu: ein Mann, ein Wort!” -
În cadrul unui proiect editorial FILIT 2022, Muzeul Național al Literaturii Române Iași a invitat zece autori români să scrie câte o povestire inspirată de o fotografie, la alegere, din timpul Pogromului de la Iași – iunie 1941. Actualul volum valorifică potențialul literar al fotografiilor de atunci, cu accent pe emoțiile stârnite astăzi de acestea. Imaginația scriitorilor din prezent atrage atenția asupra realității din trecut, fără să-și aroge dreptul de a dezvălui ori înlocui adevărul istoric. Orice asemănare între persoane reale și personajele din povestiri este întâmplătoare. Mulțumim Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” pentru acordul de a reproduce în carte fotografiile-document care i-au inspirat pe cei zece scriitori. -
La 70 de ani lumina a dispărut cu totul. Lumina ochilor simultan cu lumina lumii vechi din care încă nu reușea să iasă definitiv. Nu mai vedea, era adevărat, dar în fiecare plimbare pe care o făcea, simțea gardul de sârmă ghimpată care începuse să crească în jurul oamenilor, al străzilor cunoscute pe de rost, al noilor clădiri ale Iașului, al vechilor sonete care îi apăreau brusc în minte și-l tulburau. Ori de câte ori se gândea la comunism și la bătrânețe, ori de câte ori încerca să rostească unul din cele două cuvinte, avea senzația că e obligat să mestece și să înghită nisip. Se întorcea acasă mai obosit ca oricând, cu senzația că până și în jurul lui gardul de sârmă începuse să urce ca iedera, făcându-l, încet, dar sigur, invizibil până și pentru sine. În definitiv, trecutul e tot ceea ce mă mai interesează, își spunea. La 80 de ani, Codreanu acceptase „Ordinul Muncii” clasa I pentru merite deosebite în activitatea literară… -
Cuvintele erau pentru Costache Negruzzi ca niște vietăți. Unele i se păreau îngrozitoare, niște bestii târâtoare care călcau în picioare lăstarii limbii românești. Altele erau ușoare și elegante, pline de rafinament ca niște păsări care cu fiecare fâlfâire împrăștiau în aer un parfum plăcut și discret. Literele și ele erau chinuitoare. Ca niște fantome cuvintele și literele se derulau prin fața ochilor săi, suprapunându-se cu obiecte, oameni, situații. (…) Anii treceau repede pentru Costache. După eșecul revoluției din 1848, a continuat cariera politică cu vervă și chiar cu mai multă implicare. Era un om împlinit. În ciuda criticilor pe care le-a primit o perioadă, oamenii se uitau cu respect la boierul Costache Negruzzi. Își făcea cu cinste treaba și era interesat sincer de soarta educației poporului. -
Se apropie sărbătoarea Nașterii Domnului din anul 1693 și, ca întotdeauna, mitropolitul va fi chemat să slujească în bisericile cele mari. Chiar dacă la Sinodul de la Iași din 1688 Dosoftei fusese excomunicat și depus din treaptă, iar catolicii din Zolkiew nu-l aveau la inimă și-i făceau multe greutăți, el încă era chemat să slujească și era respectat în lumea lor, a ortodocșilor. Toate planurile, însă, aveau să se dovedească zadarnice, căci în dimineața zilei de 13 decembrie 1693 Dosoftei murea, exilat, în chilia lui singuratică, plină de cărți și hrisoave. -
Volumul este compus din povestirile a 45 de contributori din sfera culturală (scriitori, artiști, librari etc.) ce au fost invitați să scrie întâmplări și amintiri cu și despre personajul Emil Brumaru. Cartea evocă, prin povești scrise cu umor sau tristețe, personalitatea unuia dintre cei mai apreciați poeți din România și scoate la iveală întâmplări mai puțin cunoscute de către public. La volum au contribuit: Felix Aftene, Radu Andriescu, Fabian Anton, Liviu Antonesei, Ion Barbu, Ana Barton, Lavinia Bălulescu, Diana Bobică, George Bondor, Gabriel Caloian, Alexandru Călinescu, Cristina Căpitănița, Gabriel Cheșcu, Dan Ciupureanu, Luminița Corneanu, Jan Cornelius, Bogdan Crețu, Dumitru Crudu, Nichita Danilov, Lia Faur, Șerban Foarță, Emilian Galaicu-Păun, Mihai Dinu Gheorghiu, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Ioan Mateiciuc, Ioana Nicolaie, Veronica D. Niculescu, Radmila Popovici, Bogdan Suceavă, Robert Șerban, Cătălin-Mihai Ștefan, Alex Ștefănescu, Virgil Tănase, Ioana Tătărușanu, Lucian Dan Teodorovici, Sorin Trelea, Catinca Tudose, Florin Tudose, Nicolae Turtureanu, Mihai Vacariu, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, Lucian Vasiliu, Zamfira Zamfirescu. Proiect coordonat de Nicoleta Dabija. -
În cadrul unui proiect editorial FILIT 2023, am invitat douăzeci și doi de autori români să scrie câte o povestire inspirată de unul dintre obiectele expuse în Muzeul Copilăriei în Comunism – parte din Muzeul Național al Literaturii Române Iași –, în încercarea de a valorifica prin literatură memoria afectivă asociată astăzi cu „lucrurile mărunte” din viața copiilor de atunci. Mulțumim Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) care ne-a fost partener în acest demers. -
Maestrul adormise în fotoliul Chesterfield a cărui tapițerie din piele de vițel îi păstra permanent urma adâncă, de urs. „Bârlogul”, cum singur îl botezase, luase de mult locul patului din dormitorul matrimonial de la etaj. Dormea cu picioarele întinse pe un taburet și sforăitul său baritonal se auzea prin geamul întredeschis, răsunând printre vilele interbelice ale străzii Zambaccian. În după-amiezile toride de vară, când moțăia la orele de după masă, fornăiala sa se auzea până în stradă și alcătuia un zgomot de fond pe care riveranii îl asociau cu torsul unui motan gigantic ascuns printre tufele de liliac. -
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, o țară mică-mică în care s-a trezit închis Ivan Turbincă. De fapt, nici măcar nu era țară, ci o bucată de țară. Sau, mai bine zis, o bucățică dintr-o bucată. Și această țară era comparată ba cu o palmă, ba cu un strugure, dar adevărul e, cum i se părea lui Ivan Turbincă, că semăna mai mult cu turbinca lui de pe vremuri, în care dacă intra ceva, apoi ieșea mai greu. De-a lungul vremii oamenii acestei fâșii de pământ dintre două râuri se culcau seara într-o împărăție și se trezeau dimineața în altă împărăție, fără să iasă din sat… -
Era odată un om, de care v-am mai spus, și care, sătul de câtă prostie vedea la el acasă, s-a hotărât să plece unde-o vedea cu ochii, în lumea largă. Numai că o dat la tăt pasul numai de oameni care de care mai prostalăi decât muierea lui și decât soacră-sa. Împăcat că muierea lui nu-i a mai proastă din lume, omul nostru s-a întors la ea acasă și și-a pus în gând să trăiască de-amu mult și bine, în câtă pace i-o fi dând lui Dumnezeu! Și ca să-i iasă lui aiasta, mai se făcea că nu vede ce prostii făcea muierea, mai închidea ba un ochi, ba pe celălalt… -
Academia Română anunţa pe Otilia Cazimir câştigătoare a Premiului Academiei pentru volumul Fluturi de noapte. Duduca Otilia se simţea oarecum vinovată ori de câte ori îşi depăna pentru ea însăşi amintirea zilei fericite în care primise premiul. Încă se mai simţea o intrusă în lumea marilor scriitori ai zilei. Fluturi de noapte fusese publicată de domnul Brătescu-Voineşti la Cartea Românească şi venea la trei ani după volumul ei de debut, Lumini şi umbre. Chiar şi astăzi însă, cartea aceea de debut o răscolea şi o speria mai mult decât cartea pentru care primise Premiul Academiei.
