• „În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară și pe vremea asta, în 18 spre 19 septemvrie. De veți avea răbdare, că bunătate totdeauna ați avut, veți întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Țicău, ce-i mai zic și Valea plângerei, strada Țicăul de Sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroi păn’ la genunchi, când sunt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzămată în vreo 24 de furci de stejar și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță toată hrentuită, iară vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la mai și sfârșind pe la octomvrie, când este vremea bună cum îi acum. Așa m-am deprins”.   Ion Creangă către Titu Maiorescu [19 septembrie 1887]
  • – Fereastra, murmură Topîrceanu. Didi se uită la fereastra deschisă. Topîrceanu se uită la Didi cum se uita la fereastra deschisă. Liliacul din fața ei părea că se uită pe geam la ei. – Te rog, închide fereastra, zise Topîrceanu, că nu pot muri din cauza miresmei de liliac. Și Didi se ridică și închise fereastra.
  • Se apropie sărbătoarea Nașterii Domnului din anul 1693 și, ca întotdeauna, mitropolitul va fi chemat să slujească în bisericile cele mari. Chiar dacă la Sinodul de la Iași din 1688 Dosoftei fusese excomunicat și depus din treaptă, iar catolicii din Zolkiew nu-l aveau la inimă și-i făceau multe greutăți, el încă era chemat să slujească și era respectat în lumea lor, a ortodocșilor. Toate planurile, însă, aveau să se dovedească zadarnice, căci în dimineața zilei de 13 decembrie 1693 Dosoftei murea, exilat, în chilia lui singuratică, plină de cărți și hrisoave.
  • Iată-l acum pe Alecsandri la 34 de ani, văzut de poetul Edouard Grenier, secretar particular al domnitorului Grigore Ghica: „Înfățișarea sa mă fermecă. Era un bărbat aproape de vârsta mea, pleșuv ca și mine, cu o cunună de păr încă de pe atunci cărunt, foarte distins în manierele și îmbrăcămintea sa: privirea blândă și pătrunzătoare sub sprâncene groase ca ale lui Molière, o gură surâzătoare, cu o mustață mare tunsă «ca peria», care-i dădea o falsă înfățișare de tânăr colonel, dar care, la primul zâmbet, dezvelea albeața frumoșilor săi dinți. În ciuda liniei cam aspre a mustății și sprâncenelor, voia bună și finețea acestui zâmbet luminau dintr-o dată această fizionomie plăcută și inteligentă”.
  • La 70 de ani lumina a dispărut cu totul. Lumina ochilor simultan cu lumina lumii vechi din care încă nu reușea să iasă definitiv. Nu mai vedea, era adevărat, dar în fiecare plimbare pe care o făcea, simțea gardul de sârmă ghimpată care începuse să crească în jurul oamenilor, al străzilor cunoscute pe de rost, al noilor clădiri ale Iașului, al vechilor sonete care îi apăreau brusc în minte și-l tulburau. Ori de câte ori se gândea la comunism și la bătrânețe, ori de câte ori încerca să rostească unul din cele două cuvinte, avea senzația că e obligat să mestece și să înghită nisip. Se întorcea acasă mai obosit ca oricând, cu senzația că până și în jurul lui gardul de sârmă începuse să urce ca iedera, făcându-l, încet, dar sigur, invizibil până și pentru sine. În definitiv, trecutul e tot ceea ce mă mai interesează, își spunea. La 80 de ani, Codreanu acceptase „Ordinul Muncii” clasa I pentru merite deosebite în activitatea literară…
  • Nicu Gane se gândea la faptul că literatura, care-l cucerise de la o vreme, trebuia să fie pentru scriitor un scop, nu un mijloc. Pe de o parte, cel care jinduia să obţină funcţii şi onoruri prin lucrări literare nu putea fi decât un autor mediocru, iar pe de altă parte, nu puteai să scrii şi să fii inspirat dacă mureai de foame şi trebuia să te gândeşti zilnic la hrană. În privinţa aceasta, Nicu Gane putea să spună că era un norocos şi un privilegiat. (…) Faptul că a reuşit să devină în 1872 primar al Iaşului, că în doi-trei ani a pavat un număr mare de străzi şi că a introdus iluminarea cu gaz se datoreşte onestităţii sale şi convingerii că omul trebuie să lase nişte urme benefice pentru comunitate. Dacă s-ar fi gândit numai la propriile buzunare, Nicu Gane n-ar fi reuşit să realizeze nimic.

Dezactiveaza titlul coloanei Mega Menu

Go to Top