-
„În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară și pe vremea asta, în 18 spre 19 septemvrie. De veți avea răbdare, că bunătate totdeauna ați avut, veți întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Țicău, ce-i mai zic și Valea plângerei, strada Țicăul de Sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroi păn’ la genunchi, când sunt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzămată în vreo 24 de furci de stejar și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță toată hrentuită, iară vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la mai și sfârșind pe la octomvrie, când este vremea bună cum îi acum. Așa m-am deprins”. (Ion Creangă către Titu Maiorescu, 19 septembrie 1887) Iulian Pruteanu-Isăcescu, Bojdeuca „Ion Creangă”. Din istoria primului muzeu literar din România. Ediția a II-a revăzută și adăugită. Prefață de Mircea Coloșenco, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2019, 108 pp. -
Prin această temă nu am căutat neapărat izolarea, cuvântul sau starea, ci și angoasa, fobia, tristețea, dramatismul, anxietatea, însingurarea rezultate din starea de izolare. Antologia, ce conține câte un poem scris de autori cunoscuți, foarte cunoscuți și mai puțin cunoscuți – unii chiar la început de drum – în arena poeziei românești contemporane, va rămâne, cu siguranță, în viitor, un document literar și social. Volumul este omogen, cu poeme de forță, în mare parte cu o vădită amprentă dark. Cum altfel?Cătălin-Mihai Ștefan (coordonatorul antologiei)
-
Mihail Sadoveanu considera acest roman umoristic „o capodoperă în proză” a lui George Topîrceanu, roman care, deși a rămas neterminat, a cucerit publicul de toate vârstele cu prezentarea acestui personaj nonconformist. Poetul a publicat un prim capitol în 1934 în „Revista Fundațiilor Regale”. Acestui prim capitol au urmat Sisoe se pogoară pe pământ (revista „Însemnări ieșene”, 1936 ) și Sisoe începe să facă minuni („Însemnări ieșene”, 1938 ). Tot în 1938, la un an de la moartea sa, a apărut în volumul „Postume”, îngrijit de Otilia Cazimir. -
Nicu Gane se gândea la faptul că literatura, care-l cucerise de la o vreme, trebuia să fie pentru scriitor un scop, nu un mijloc. Pe de o parte, cel care jinduia să obţină funcţii şi onoruri prin lucrări literare nu putea fi decât un autor mediocru, iar pe de altă parte, nu puteai să scrii şi să fii inspirat dacă mureai de foame şi trebuia să te gândeşti zilnic la hrană. În privinţa aceasta, Nicu Gane putea să spună că era un norocos şi un privilegiat. (…) Faptul că a reuşit să devină în 1872 primar al Iaşului, că în doi-trei ani a pavat un număr mare de străzi şi că a introdus iluminarea cu gaz se datoreşte onestităţii sale şi convingerii că omul trebuie să lase nişte urme benefice pentru comunitate. Dacă s-ar fi gândit numai la propriile buzunare, Nicu Gane n-ar fi reuşit să realizeze nimic. -
„Ce, ai auzit și mata bârfele acelea, că m-aș fi otrăvit, ca să scap de creditori? Vorbe de clacă, vorbe slabe, coane Mihăiță! Am murit că nu mai aveam rost, de-aia am murit. Lumea mea se ducea la culcare, iar eu am fost unul dintre cei conștienți, unul dintre cei care au știut asta. Boierii se stingeau, conservatorii se stingeau, spiritul Junimii se stingea, literatura Iașiului pălea, se ridicau alți scriitori, din alte părți ale țării, cu alte sensibilități literare... nici Sadoveanu, nici Teodoreanu nu erau de neam vechi boieresc, iar în afară de aceștia doi niciun ieșean n-a cunoscut succesul după masacrul cel groaznic, căruia voi i-ați spus întâi «Războiul cel Mare», iar în urmă «Primul Război Mondial». Ce mai era de mine într-o astfel de lume?! Am murit liniștit, împăcat, «sătul de zile» cum scrie în cartea aceea veche. Nu m-am otrăvit, coane Mihăiță, așa să scrii în interviu!” „Așa o să scriu, Vasile, așa o să scriu! Ai cuvântul meu: ein Mann, ein Wort!”
