• Descriere În cadrul unui proiect editorial FILIT 2022, Muzeul Național al Literaturii Române Iași a invitat zece autori români să scrie câte o povestire inspirată de o fotografie, la alegere, din timpul Pogromului de la Iași – iunie 1941. Actualul volum valorifică potențialul literar al fotografiilor de atunci, cu accent pe emoțiile stârnite astăzi de acestea. Imaginația scriitorilor din prezent atrage atenția asupra realității din trecut, fără să-și aroge dreptul de a dezvălui ori înlocui adevărul istoric. Orice asemănare între persoane reale și personajele din povestiri este întâmplătoare. Mulțumim Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” pentru acordul de a reproduce în carte fotografiile-document care i-au inspirat pe cei zece scriitori.
  • În cadrul unui proiect editorial FILIT 2023, am invitat douăzeci și doi de autori români să scrie câte o povestire inspirată de unul dintre obiectele expuse în Muzeul Copilăriei în Comunism – parte din Muzeul Național al Literaturii Române Iași –, în încercarea de a valorifica prin literatură memoria afectivă asociată astăzi cu „lucrurile mărunte” din viața copiilor de atunci.   Mulțumim Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) care ne-a fost partener în acest demers.
  • „Ce, ai auzit și mata bârfele acelea, că m-aș fi otrăvit, ca să scap de creditori? Vorbe de clacă, vorbe slabe, coane Mihăiță! Am murit că nu mai aveam rost, de-aia am murit. Lumea mea se ducea la culcare, iar eu am fost unul dintre cei conștienți, unul dintre cei care au știut asta. Boierii se stingeau, conservatorii se stingeau, spiritul Junimii se stingea, literatura Iașiului pălea, se ridicau alți scriitori, din alte părți ale țării, cu alte sensibilități literare... nici Sadoveanu, nici Teodoreanu nu erau de neam vechi boieresc, iar în afară de aceștia doi niciun ieșean n-a cunoscut succesul după masacrul cel groaznic, căruia voi i-ați spus întâi «Războiul cel Mare», iar în urmă «Primul Război Mondial». Ce mai era de mine într-o astfel de lume?! Am murit liniștit, împăcat, «sătul de zile» cum scrie în cartea aceea veche. Nu m-am otrăvit, coane Mihăiță, așa să scrii în interviu!” „Așa o să scriu, Vasile, așa o să scriu! Ai cuvântul meu: ein Mann, ein Wort!”
  • Cuvintele erau pentru Costache Negruzzi ca niște vietăți. Unele i se păreau îngrozitoare, niște bestii târâtoare care călcau în picioare lăstarii limbii românești. Altele erau ușoare și elegante, pline de rafinament ca niște păsări care cu fiecare fâlfâire împrăștiau în aer un parfum plăcut și discret. Literele și ele erau chinuitoare. Ca niște fantome cuvintele și literele se derulau prin fața ochilor săi, suprapunându-se cu obiecte, oameni, situații. (…) Anii treceau repede pentru Costache. După eșecul revoluției din 1848, a continuat cariera politică cu vervă și chiar cu mai multă implicare. Era un om împlinit. În ciuda criticilor pe care le-a primit o perioadă, oamenii se uitau cu respect la boierul Costache Negruzzi. Își făcea cu cinste treaba și era interesat sincer de soarta educației poporului.
  • La 70 de ani lumina a dispărut cu totul. Lumina ochilor simultan cu lumina lumii vechi din care încă nu reușea să iasă definitiv. Nu mai vedea, era adevărat, dar în fiecare plimbare pe care o făcea, simțea gardul de sârmă ghimpată care începuse să crească în jurul oamenilor, al străzilor cunoscute pe de rost, al noilor clădiri ale Iașului, al vechilor sonete care îi apăreau brusc în minte și-l tulburau. Ori de câte ori se gândea la comunism și la bătrânețe, ori de câte ori încerca să rostească unul din cele două cuvinte, avea senzația că e obligat să mestece și să înghită nisip. Se întorcea acasă mai obosit ca oricând, cu senzația că până și în jurul lui gardul de sârmă începuse să urce ca iedera, făcându-l, încet, dar sigur, invizibil până și pentru sine. În definitiv, trecutul e tot ceea ce mă mai interesează, își spunea. La 80 de ani, Codreanu acceptase „Ordinul Muncii” clasa I pentru merite deosebite în activitatea literară…
  • Se apropie sărbătoarea Nașterii Domnului din anul 1693 și, ca întotdeauna, mitropolitul va fi chemat să slujească în bisericile cele mari. Chiar dacă la Sinodul de la Iași din 1688 Dosoftei fusese excomunicat și depus din treaptă, iar catolicii din Zolkiew nu-l aveau la inimă și-i făceau multe greutăți, el încă era chemat să slujească și era respectat în lumea lor, a ortodocșilor. Toate planurile, însă, aveau să se dovedească zadarnice, căci în dimineața zilei de 13 decembrie 1693 Dosoftei murea, exilat, în chilia lui singuratică, plină de cărți și hrisoave.
  • Volumul este compus din povestirile a 45 de contributori din sfera culturală (scriitori, artiști, librari etc.) ce au fost invitați să scrie întâmplări și amintiri cu și despre personajul Emil Brumaru. Cartea evocă, prin povești scrise cu umor sau tristețe, personalitatea unuia dintre cei mai apreciați poeți din România și scoate la iveală întâmplări mai puțin cunoscute de către public. La volum au contribuit: Felix Aftene, Radu Andriescu, Fabian Anton, Liviu Antonesei, Ion Barbu, Ana Barton, Lavinia Bălulescu, Diana Bobică, George Bondor, Gabriel Caloian, Alexandru Călinescu, Cristina Căpitănița, Gabriel Cheșcu, Dan Ciupureanu, Luminița Corneanu, Jan Cornelius, Bogdan Crețu, Dumitru Crudu, Nichita Danilov, Lia Faur, Șerban Foarță, Emilian Galaicu-Păun, Mihai Dinu Gheorghiu, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Ioan Mateiciuc, Ioana Nicolaie, Veronica D. Niculescu, Radmila Popovici, Bogdan Suceavă, Robert Șerban, Cătălin-Mihai Ștefan, Alex Ștefănescu, Virgil Tănase, Ioana Tătărușanu, Lucian Dan Teodorovici, Sorin Trelea, Catinca Tudose, Florin Tudose, Nicolae Turtureanu, Mihai Vacariu, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, Lucian Vasiliu, Zamfira Zamfirescu. Proiect coordonat de Nicoleta Dabija.

Dezactiveaza titlul coloanei Mega Menu

Go to Top