Scriitorul Vasile Alecsandri a trăit ca un adevărat „locuitor de la țară”, după propria-i mărturisire, retras într-o „pașnică singurătate”, în „sânul liniștii desăvârșite” de la Mircești, văzut ca un delicios Eldorado: „(…) pe lângă florile primăverii este una care pentru mine se deschide con amore: floarea lenii! O cultivez toată vara și o parte din toamnă. Cum sosește drăgălașa luna mai, eu închid dughiana și nu mă mai apropiu de tarabă… vreu să zic de biurou. Răsturnat pe un jilț american de verandă, gust de dimineață până-n seară acea dulce și fericită îndobitocire care se rudește cu cheful oriental; și mă ghiftui de verdeața câmpului. Je me mets au vert sau pe românește: mă dau la imaș”.
„Vremea vremuește” și doar în cumplita iarnă, șezând locului lângă sobă, scriitorul își găsea liniștea și inspirația pentru a lua pana în mână: „Îmi rămâne perspectiva gurii sobei în căsuța mea de la Mircești, în timpul lungilor luni de iarnă. De-aș putea lucra, întemnițarea mea ar avea farmec, căci imaginația mea se dedă la evoluții nebune la vederea zăpezii”.
Iulian Pruteanu-Isăcescu, Muzeul „Vasile Alecsandri”. Din istoria casei bardului de la Mircești. Prefață de Mircea Ciubotaru, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2023, 162 pp.
