Editura Muzeelor Literare Iași

Înființată în iunie 2013, în cadrul MNLR Iași, Editura Muzeelor Literare își dezvoltă activitatea editorială pe mai multe direcții, publicând:

  • opere ale scriitorilor clasici români, patroni ai muzeelor administrate de instituție;
  • traduceri în limbi străine ale clasicilor români (beneficiind de programul de rezidențe FILIT pentru traducători);
  • cărți care valorifică patrimoniul MNLR Iași și cel al culturii naționale; eseuri ale unor autori contemporani care reinterpretează într-o manieră autentică operele clasicilor;
  • revista „Dacia Literară”, într-un nou concept editorial.
  • Era odată, la margine de lume și la capăt de pământ, o țară frumoasă unde împărățea Harap Alb. Cerul era străveziu și înalt, nori erau numai cât să vină din când în când o ploaie bună pentru setea pământului, pădurile erau verzi și pline de cânturi de păsări, izvoarele limpezi și toți supușii cu mulțumire în suflet. Căci de când Harap Alb făcuse nuntă cu fata împăratului Roș, toate mergeau ca-n poveste. Bătrânul Verde-Împărat se retrăsese într-un turn, unde îi plăcea să citească și să meșterească la niște vechi orologii, împăcat că are un urmaș așa vrednic, care trecuse prin grele încercări ca să primească împărăția…
  • E 1 ianuarie 1890 și un zvon negru pleacă din mahalaua Țicăului și începe să cutreiere ulițele Iașului: umblă vorbă că a murit domnul Ion Creangă. Și cuvintele acoperă tot dulcele târg, dar târgului nu-i vine a crede, până ce nu bate cum se cuvine clopotul a mort. Că nu era prima oară când a umblat vorba asta, că, așa, din gura oamenilor, se mai prăpădise o dată sărmanul Creangă, pe la 1884, de a ajuns vestea până la fecioru-său, Constantin, la București. Se miră și flăcăii de-l știau de când îi învățase carte și domnii cei la costum de haine se miră: cum, Doamne apără și păzește, să moară tocmai Popa Smântână? Ca ieri era zdravăn de s-a arătat la șosea, umblând, în prag de Anul Nou, cu niscaiva alișveriș pentru debitul dumisale de tutun de-l ținea acum Zahei, frate-său, pe strada Golia.
  • Nici nu apucară să se stingă bine tăciunii din groapa în care muri ars de viu lupul, cumătrul caprei, că aceasta din urmă începu să aibă unele remuşcări. „Doamne, oare bine făcui ce făcui? E drept că nemernicul ăsta de lup, care era şi neam cu mine că mi-a botezat iezii, s-a purtat ca ultimul dintre lupi, ca ultimul dintre căpcăuni, dar trebuia oare, şi eu, să fiu la fel de crudă ca el?” Ceva începu să se zbată în sufletul caprei, un fel de îndoială…
  • A fost odată o babă care avea o găină și un moș care avea un cocoș și erau vecini și locuiau cu toții pe o străduță noroioasă dintr-un sat, la poalele unui deal. Primăvara, când venea viitura și se umfla pârâul din apropiere și curgeau valuri de noroi pe străzi, se urcau în podul casei, baba cu găina ei și moșul cu cocoșul lui și se uitau unii la alții peste gard și se rugau să treacă. Moșul era ceva mai bogat decât baba, dintr-un motiv cât se poate de straniu. Nu că ar fi muncit mai mult sau că ar fi fost mai isteț, ci pentru că avusese norocul ca pasărea sa să fie înzestrată cu o calitate fantastică…
  • Era odată un om, de care v-am mai spus, și care, sătul de câtă prostie vedea la el acasă, s-a hotărât să plece unde-o vedea cu ochii, în lumea largă. Numai că o dat la tăt pasul numai de oameni care de care mai prostalăi decât muierea lui și decât soacră-sa. Împăcat că muierea lui nu-i a mai proastă din lume, omul nostru s-a întors la ea acasă și și-a pus în gând să trăiască de-amu mult și bine, în câtă pace i-o fi dând lui Dumnezeu! Și ca să-i iasă lui aiasta, mai se făcea că nu vede ce prostii făcea muierea, mai închidea ba un ochi, ba pe celălalt…
  • A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, o țară mică-mică în care s-a trezit închis Ivan Turbincă. De fapt, nici măcar nu era țară, ci o bucată de țară. Sau, mai bine zis, o bucățică dintr-o bucată. Și această țară era comparată ba cu o palmă, ba cu un strugure, dar adevărul e, cum i se părea lui Ivan Turbincă, că semăna mai mult cu turbinca lui de pe vremuri, în care dacă intra ceva, apoi ieșea mai greu. De-a lungul vremii oamenii acestei fâșii de pământ dintre două râuri se culcau seara într-o împărăție și se trezeau dimineața în altă împărăție, fără să iasă din sat…
  • Pe măsură ce declama, Eminescu, îmbătându-se cu propriile cuvinte ca de esenţe tari, se înfierbânta creând noi imagini şi versuri. Clocotitor ca un torent care ameninţă că va străpunge munţii, geniul său lăuntric se înălţa la suprafaţă stihial şi avântat. Sublim moment să-l vezi declamând şi măsurând odaia cu paşi mari, de luceafăr. Dădea impresia că se joacă cu cuvintele, că cineva, viclean şi demonic, i le şopteşte la ureche, aţâţându-l. Poetul găsea şi celor mai dificile rime o neaşteptată rezolvare: seninu-i să rimeze cu mă chinui! Ideile îi veneau, uite-aşa, cum ai clipi! Veronica, îmbujorată, îl asculta, urmărindu-l pe sub genele blonde, lungi. Versurile lui, deşi dure şi tăioase ca diamantul, o fulgerau cu miere şi dezmierdări.
  • – Fereastra, murmură Topîrceanu. Didi se uită la fereastra deschisă. Topîrceanu se uită la Didi cum se uita la fereastra deschisă. Liliacul din fața ei părea că se uită pe geam la ei. – Te rog, închide fereastra, zise Topîrceanu, că nu pot muri din cauza miresmei de liliac. Și Didi se ridică și închise fereastra.
  • Academia Română anunţa pe Otilia Cazimir câştigătoare a Premiului Academiei pentru volumul Fluturi de noapte. Duduca Otilia se simţea oarecum vinovată ori de câte ori îşi depăna pentru ea însăşi amintirea zilei fericite în care primise premiul. Încă se mai simţea o intrusă în lumea marilor scriitori ai zilei. Fluturi de noapte fusese publicată de domnul Brătescu-Voineşti la Cartea Românească şi venea la trei ani după volumul ei de debut, Lumini şi umbre. Chiar şi astăzi însă, cartea aceea de debut o răscolea şi o speria mai mult decât cartea pentru care primise Premiul Academiei.
  • Volumul este compus din povestirile a 45 de contributori din sfera culturală (scriitori, artiști, librari etc.) ce au fost invitați să scrie întâmplări și amintiri cu și despre personajul Emil Brumaru. Cartea evocă, prin povești scrise cu umor sau tristețe, personalitatea unuia dintre cei mai apreciați poeți din România și scoate la iveală întâmplări mai puțin cunoscute de către public. La volum au contribuit: Felix Aftene, Radu Andriescu, Fabian Anton, Liviu Antonesei, Ion Barbu, Ana Barton, Lavinia Bălulescu, Diana Bobică, George Bondor, Gabriel Caloian, Alexandru Călinescu, Cristina Căpitănița, Gabriel Cheșcu, Dan Ciupureanu, Luminița Corneanu, Jan Cornelius, Bogdan Crețu, Dumitru Crudu, Nichita Danilov, Lia Faur, Șerban Foarță, Emilian Galaicu-Păun, Mihai Dinu Gheorghiu, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Ioan Mateiciuc, Ioana Nicolaie, Veronica D. Niculescu, Radmila Popovici, Bogdan Suceavă, Robert Șerban, Cătălin-Mihai Ștefan, Alex Ștefănescu, Virgil Tănase, Ioana Tătărușanu, Lucian Dan Teodorovici, Sorin Trelea, Catinca Tudose, Florin Tudose, Nicolae Turtureanu, Mihai Vacariu, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, Lucian Vasiliu, Zamfira Zamfirescu. Proiect coordonat de Nicoleta Dabija.
  • Maestrul adormise în fotoliul Chesterfield a cărui tapițerie din piele de vițel îi păstra permanent urma adâncă, de urs. „Bârlogul”, cum singur îl botezase, luase de mult locul patului din dormitorul matrimonial de la etaj. Dormea cu picioarele întinse pe un taburet și sforăitul său baritonal se auzea prin geamul întredeschis, răsunând printre vilele interbelice ale străzii Zambaccian. În după-amiezile toride de vară, când moțăia la orele de după masă, fornăiala sa se auzea până în stradă și alcătuia un zgomot de fond pe care riveranii îl asociau cu torsul unui motan gigantic ascuns printre tufele de liliac.
  • Iată-l acum pe Alecsandri la 34 de ani, văzut de poetul Edouard Grenier, secretar particular al domnitorului Grigore Ghica: „Înfățișarea sa mă fermecă. Era un bărbat aproape de vârsta mea, pleșuv ca și mine, cu o cunună de păr încă de pe atunci cărunt, foarte distins în manierele și îmbrăcămintea sa: privirea blândă și pătrunzătoare sub sprâncene groase ca ale lui Molière, o gură surâzătoare, cu o mustață mare tunsă «ca peria», care-i dădea o falsă înfățișare de tânăr colonel, dar care, la primul zâmbet, dezvelea albeața frumoșilor săi dinți. În ciuda liniei cam aspre a mustății și sprâncenelor, voia bună și finețea acestui zâmbet luminau dintr-o dată această fizionomie plăcută și inteligentă”.
  • La 70 de ani lumina a dispărut cu totul. Lumina ochilor simultan cu lumina lumii vechi din care încă nu reușea să iasă definitiv. Nu mai vedea, era adevărat, dar în fiecare plimbare pe care o făcea, simțea gardul de sârmă ghimpată care începuse să crească în jurul oamenilor, al străzilor cunoscute pe de rost, al noilor clădiri ale Iașului, al vechilor sonete care îi apăreau brusc în minte și-l tulburau. Ori de câte ori se gândea la comunism și la bătrânețe, ori de câte ori încerca să rostească unul din cele două cuvinte, avea senzația că e obligat să mestece și să înghită nisip. Se întorcea acasă mai obosit ca oricând, cu senzația că până și în jurul lui gardul de sârmă începuse să urce ca iedera, făcându-l, încet, dar sigur, invizibil până și pentru sine. În definitiv, trecutul e tot ceea ce mă mai interesează, își spunea. La 80 de ani, Codreanu acceptase „Ordinul Muncii” clasa I pentru merite deosebite în activitatea literară…
  • Cuvintele erau pentru Costache Negruzzi ca niște vietăți. Unele i se păreau îngrozitoare, niște bestii târâtoare care călcau în picioare lăstarii limbii românești. Altele erau ușoare și elegante, pline de rafinament ca niște păsări care cu fiecare fâlfâire împrăștiau în aer un parfum plăcut și discret. Literele și ele erau chinuitoare. Ca niște fantome cuvintele și literele se derulau prin fața ochilor săi, suprapunându-se cu obiecte, oameni, situații. (…) Anii treceau repede pentru Costache. După eșecul revoluției din 1848, a continuat cariera politică cu vervă și chiar cu mai multă implicare. Era un om împlinit. În ciuda criticilor pe care le-a primit o perioadă, oamenii se uitau cu respect la boierul Costache Negruzzi. Își făcea cu cinste treaba și era interesat sincer de soarta educației poporului.
  • „Ce, ai auzit și mata bârfele acelea, că m-aș fi otrăvit, ca să scap de creditori? Vorbe de clacă, vorbe slabe, coane Mihăiță! Am murit că nu mai aveam rost, de-aia am murit. Lumea mea se ducea la culcare, iar eu am fost unul dintre cei conștienți, unul dintre cei care au știut asta. Boierii se stingeau, conservatorii se stingeau, spiritul Junimii se stingea, literatura Iașiului pălea, se ridicau alți scriitori, din alte părți ale țării, cu alte sensibilități literare... nici Sadoveanu, nici Teodoreanu nu erau de neam vechi boieresc, iar în afară de aceștia doi niciun ieșean n-a cunoscut succesul după masacrul cel groaznic, căruia voi i-ați spus întâi «Războiul cel Mare», iar în urmă «Primul Război Mondial». Ce mai era de mine într-o astfel de lume?! Am murit liniștit, împăcat, «sătul de zile» cum scrie în cartea aceea veche. Nu m-am otrăvit, coane Mihăiță, așa să scrii în interviu!” „Așa o să scriu, Vasile, așa o să scriu! Ai cuvântul meu: ein Mann, ein Wort!”
  • Se apropie sărbătoarea Nașterii Domnului din anul 1693 și, ca întotdeauna, mitropolitul va fi chemat să slujească în bisericile cele mari. Chiar dacă la Sinodul de la Iași din 1688 Dosoftei fusese excomunicat și depus din treaptă, iar catolicii din Zolkiew nu-l aveau la inimă și-i făceau multe greutăți, el încă era chemat să slujească și era respectat în lumea lor, a ortodocșilor. Toate planurile, însă, aveau să se dovedească zadarnice, căci în dimineața zilei de 13 decembrie 1693 Dosoftei murea, exilat, în chilia lui singuratică, plină de cărți și hrisoave.
  • Nicu Gane se gândea la faptul că literatura, care-l cucerise de la o vreme, trebuia să fie pentru scriitor un scop, nu un mijloc. Pe de o parte, cel care jinduia să obţină funcţii şi onoruri prin lucrări literare nu putea fi decât un autor mediocru, iar pe de altă parte, nu puteai să scrii şi să fii inspirat dacă mureai de foame şi trebuia să te gândeşti zilnic la hrană. În privinţa aceasta, Nicu Gane putea să spună că era un norocos şi un privilegiat. (…) Faptul că a reuşit să devină în 1872 primar al Iaşului, că în doi-trei ani a pavat un număr mare de străzi şi că a introdus iluminarea cu gaz se datoreşte onestităţii sale şi convingerii că omul trebuie să lase nişte urme benefice pentru comunitate. Dacă s-ar fi gândit numai la propriile buzunare, Nicu Gane n-ar fi reuşit să realizeze nimic.
  • „În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară și pe vremea asta, în 18 spre 19 septemvrie. De veți avea răbdare, că bunătate totdeauna ați avut, veți întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Țicău, ce-i mai zic și Valea plângerei, strada Țicăul de Sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroi păn’ la genunchi, când sunt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzămată în vreo 24 de furci de stejar și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță toată hrentuită, iară vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la mai și sfârșind pe la octomvrie, când este vremea bună cum îi acum. Așa m-am deprins”.   Ion Creangă către Titu Maiorescu [19 septembrie 1887]
  • Mihail Sadoveanu considera acest roman umoristic „o capodoperă în proză” a lui George Topîrceanu, roman care, deși a rămas neterminat, a cucerit publicul de toate vârstele cu prezentarea acestui personaj nonconformist. Poetul a publicat un prim capitol în 1934 în „Revista Fundațiilor Regale”. Acestui prim capitol au urmat Sisoe se pogoară pe pământ (revista „Însemnări ieșene”, 1936 ) și Sisoe începe să facă minuni („Însemnări ieșene”, 1938 ). Tot în 1938, la un an de la moartea sa, a apărut în volumul „Postume”, îngrijit de Otilia Cazimir.
  • Antologia cuprinde textele declarate câștigătoare în anul 2020 la Concursul Național „Ion Creangă” de creație literară – Povești, ediția a XXVIII-a. Juriul concursului, format din scriitori, angajați ai Muzeului Național al Literaturii Române Iași, a desemnat 3 câștigători la secțiunea „Poveşti scrise de copii” și 9 câștigători la secțiunea „Poveşti scrise de adulţi:
    • Copii:
    Miruna Alexandru, „Cumătra vulpe se întoarce” Bogdan-Gabriel Harhas, „Muguraș și Orașul Florilor” David-Pavel Barat, „Povestea creionului”, „Insula salvării”, „Pățania”
    • Adulți:
    Lorena Anastasiu, „Castelul din adâncuri” Sergiu Ivanov, „Poveste din taiga” Adriana-Cătălina Grigore, „Silvia din codru” Cezar-Florin Ciobîcă, „Stinky” Lăcrămioara-Geta Dimulete, „Porumbelul de Paște” Ștefan-Constantin Prăjină, „Prințul Florilor și coroana fermecată” Savu Popa, „Meteorologul stațiunii sau Războiul alb”, „Molda sau jocul strigoaicelor”, „Ploaia blestemată”, „Ielele de ceață” Mădălina-Bianca Partenie, „Adina Amandina și dulciurile buclucașe” Cristina-Beatrice Preda, „Motocel și primăvara albastră”  
  • Un loc aparte în istoria conacului care a reînviat un trecut, l-au avut urmașii familiei, care începând cu anul 1982, au donat sute de obiecte din familie, și care reprezintă tot atâtea pagini din istoria acestei vechi familii. Cei mai importanți donatori sunt Ioana Rosetti, Dana Konya-Petrișor și Irina Fotiade, cărora li se adaugă Catinca Gherghel, Maria Don, Bradu Fotiade, Matei și Nicoleta Fotiade, iar actul de donație din 20 mai 2001 reprezintă cea mai importantă danie a acestor vrednici purtători ai unui nume ilustru: „Noi, urmașii lui Constantin Negruzzi, (…) am luat hotărârea, în deplină înțelegere, să donăm conacul familiei din satul Hermeziu, comuna Trifești, județul Iași, Muzeului Literaturii Române Iași – Casa Pogor. Această hotărâre se datorează faptului că oameni de inimă și cu suflet românesc au scos din neființa în care barbaria comunistă aruncase spiritualitatea țării noastre această casă care a adăpostit o importantă parte a acestei spiritualități”.  
  • Prin vânzarea din 5 mai 1901, „a caselor cele mari cu dependințile: grădina, fântâna, pivnița și terenul lor”, dintre Vasile Pogor și principesa Maria Moruzzi, pentru suma de 97.000 lei, se încheie capitolul pogorăsc al destinului acestei case, început în anul 1776, prin cumpărătura pitarului Ioniță Cerchez. (…) Pentru casele cele mari a început etapa Moruzzi-Brătianu, care a presupus reparații radicale, prefaceri arhitecturale și modernizări, precum și amplasarea stemei familiei domnitoare a Moruzeștilor pe frontonul casei.

Dezactiveaza titlul coloanei Mega Menu

Go to Top