Editura Muzeelor Literare Iași

Înființată în iunie 2013, în cadrul MNLR Iași, Editura Muzeelor Literare își dezvoltă activitatea editorială pe mai multe direcții, publicând:

  • opere ale scriitorilor clasici români, patroni ai muzeelor administrate de instituție;
  • traduceri în limbi străine ale clasicilor români (beneficiind de programul de rezidențe FILIT pentru traducători);
  • cărți care valorifică patrimoniul MNLR Iași și cel al culturii naționale; eseuri ale unor autori contemporani care reinterpretează într-o manieră autentică operele clasicilor;
  • revista „Dacia Literară”, într-un nou concept editorial.
  • Era odată, la margine de lume și la capăt de pământ, o țară frumoasă unde împărățea Harap Alb. Cerul era străveziu și înalt, nori erau numai cât să vină din când în când o ploaie bună pentru setea pământului, pădurile erau verzi și pline de cânturi de păsări, izvoarele limpezi și toți supușii cu mulțumire în suflet. Căci de când Harap Alb făcuse nuntă cu fata împăratului Roș, toate mergeau ca-n poveste. Bătrânul Verde-Împărat se retrăsese într-un turn, unde îi plăcea să citească și să meșterească la niște vechi orologii, împăcat că are un urmaș așa vrednic, care trecuse prin grele încercări ca să primească împărăția…
  • E 1 ianuarie 1890 și un zvon negru pleacă din mahalaua Țicăului și începe să cutreiere ulițele Iașului: umblă vorbă că a murit domnul Ion Creangă. Și cuvintele acoperă tot dulcele târg, dar târgului nu-i vine a crede, până ce nu bate cum se cuvine clopotul a mort. Că nu era prima oară când a umblat vorba asta, că, așa, din gura oamenilor, se mai prăpădise o dată sărmanul Creangă, pe la 1884, de a ajuns vestea până la fecioru-său, Constantin, la București. Se miră și flăcăii de-l știau de când îi învățase carte și domnii cei la costum de haine se miră: cum, Doamne apără și păzește, să moară tocmai Popa Smântână? Ca ieri era zdravăn de s-a arătat la șosea, umblând, în prag de Anul Nou, cu niscaiva alișveriș pentru debitul dumisale de tutun de-l ținea acum Zahei, frate-său, pe strada Golia.
  • Nici nu apucară să se stingă bine tăciunii din groapa în care muri ars de viu lupul, cumătrul caprei, că aceasta din urmă începu să aibă unele remuşcări. „Doamne, oare bine făcui ce făcui? E drept că nemernicul ăsta de lup, care era şi neam cu mine că mi-a botezat iezii, s-a purtat ca ultimul dintre lupi, ca ultimul dintre căpcăuni, dar trebuia oare, şi eu, să fiu la fel de crudă ca el?” Ceva începu să se zbată în sufletul caprei, un fel de îndoială…
  • Pe măsură ce declama, Eminescu, îmbătându-se cu propriile cuvinte ca de esenţe tari, se înfierbânta creând noi imagini şi versuri. Clocotitor ca un torent care ameninţă că va străpunge munţii, geniul său lăuntric se înălţa la suprafaţă stihial şi avântat. Sublim moment să-l vezi declamând şi măsurând odaia cu paşi mari, de luceafăr. Dădea impresia că se joacă cu cuvintele, că cineva, viclean şi demonic, i le şopteşte la ureche, aţâţându-l. Poetul găsea şi celor mai dificile rime o neaşteptată rezolvare: seninu-i să rimeze cu mă chinui! Ideile îi veneau, uite-aşa, cum ai clipi! Veronica, îmbujorată, îl asculta, urmărindu-l pe sub genele blonde, lungi. Versurile lui, deşi dure şi tăioase ca diamantul, o fulgerau cu miere şi dezmierdări.
  • A fost odată o babă care avea o găină și un moș care avea un cocoș și erau vecini și locuiau cu toții pe o străduță noroioasă dintr-un sat, la poalele unui deal. Primăvara, când venea viitura și se umfla pârâul din apropiere și curgeau valuri de noroi pe străzi, se urcau în podul casei, baba cu găina ei și moșul cu cocoșul lui și se uitau unii la alții peste gard și se rugau să treacă. Moșul era ceva mai bogat decât baba, dintr-un motiv cât se poate de straniu. Nu că ar fi muncit mai mult sau că ar fi fost mai isteț, ci pentru că avusese norocul ca pasărea sa să fie înzestrată cu o calitate fantastică…
  • – Fereastra, murmură Topîrceanu. Didi se uită la fereastra deschisă. Topîrceanu se uită la Didi cum se uita la fereastra deschisă. Liliacul din fața ei părea că se uită pe geam la ei. – Te rog, închide fereastra, zise Topîrceanu, că nu pot muri din cauza miresmei de liliac. Și Didi se ridică și închise fereastra.
  • Era odată un om, de care v-am mai spus, și care, sătul de câtă prostie vedea la el acasă, s-a hotărât să plece unde-o vedea cu ochii, în lumea largă. Numai că o dat la tăt pasul numai de oameni care de care mai prostalăi decât muierea lui și decât soacră-sa. Împăcat că muierea lui nu-i a mai proastă din lume, omul nostru s-a întors la ea acasă și și-a pus în gând să trăiască de-amu mult și bine, în câtă pace i-o fi dând lui Dumnezeu! Și ca să-i iasă lui aiasta, mai se făcea că nu vede ce prostii făcea muierea, mai închidea ba un ochi, ba pe celălalt…
  • A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, o țară mică-mică în care s-a trezit închis Ivan Turbincă. De fapt, nici măcar nu era țară, ci o bucată de țară. Sau, mai bine zis, o bucățică dintr-o bucată. Și această țară era comparată ba cu o palmă, ba cu un strugure, dar adevărul e, cum i se părea lui Ivan Turbincă, că semăna mai mult cu turbinca lui de pe vremuri, în care dacă intra ceva, apoi ieșea mai greu. De-a lungul vremii oamenii acestei fâșii de pământ dintre două râuri se culcau seara într-o împărăție și se trezeau dimineața în altă împărăție, fără să iasă din sat…
  • Academia Română anunţa pe Otilia Cazimir câştigătoare a Premiului Academiei pentru volumul Fluturi de noapte. Duduca Otilia se simţea oarecum vinovată ori de câte ori îşi depăna pentru ea însăşi amintirea zilei fericite în care primise premiul. Încă se mai simţea o intrusă în lumea marilor scriitori ai zilei. Fluturi de noapte fusese publicată de domnul Brătescu-Voineşti la Cartea Românească şi venea la trei ani după volumul ei de debut, Lumini şi umbre. Chiar şi astăzi însă, cartea aceea de debut o răscolea şi o speria mai mult decât cartea pentru care primise Premiul Academiei.
  • Maestrul adormise în fotoliul Chesterfield a cărui tapițerie din piele de vițel îi păstra permanent urma adâncă, de urs. „Bârlogul”, cum singur îl botezase, luase de mult locul patului din dormitorul matrimonial de la etaj. Dormea cu picioarele întinse pe un taburet și sforăitul său baritonal se auzea prin geamul întredeschis, răsunând printre vilele interbelice ale străzii Zambaccian. În după-amiezile toride de vară, când moțăia la orele de după masă, fornăiala sa se auzea până în stradă și alcătuia un zgomot de fond pe care riveranii îl asociau cu torsul unui motan gigantic ascuns printre tufele de liliac.
  • Iată-l acum pe Alecsandri la 34 de ani, văzut de poetul Edouard Grenier, secretar particular al domnitorului Grigore Ghica: „Înfățișarea sa mă fermecă. Era un bărbat aproape de vârsta mea, pleșuv ca și mine, cu o cunună de păr încă de pe atunci cărunt, foarte distins în manierele și îmbrăcămintea sa: privirea blândă și pătrunzătoare sub sprâncene groase ca ale lui Molière, o gură surâzătoare, cu o mustață mare tunsă «ca peria», care-i dădea o falsă înfățișare de tânăr colonel, dar care, la primul zâmbet, dezvelea albeața frumoșilor săi dinți. În ciuda liniei cam aspre a mustății și sprâncenelor, voia bună și finețea acestui zâmbet luminau dintr-o dată această fizionomie plăcută și inteligentă”.
  • În cadrul unui proiect editorial FILIT 2023, am invitat douăzeci și doi de autori români să scrie câte o povestire inspirată de unul dintre obiectele expuse în Muzeul Copilăriei în Comunism – parte din Muzeul Național al Literaturii Române Iași –, în încercarea de a valorifica prin literatură memoria afectivă asociată astăzi cu „lucrurile mărunte” din viața copiilor de atunci.   Mulțumim Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) care ne-a fost partener în acest demers.

Dezactiveaza titlul coloanei Mega Menu

Go to Top