Muzeul Național al Literaturii Române Iaşi lansează un nou atelier de scriere creativă online: Povestiri cu final deschis. Acesta presupune continuarea unor povești clasice scrise de Mihail Sadoveanu și Otilia Cazimir.
Mai jos se regăsesc două fragmente în proză din operele celor doi scriitori, provocarea noastră fiind cea de a alege unul dintre ele și a duce mai departe firul acțiunii. Concurenții sunt invitați să își imagineze un final, bineînțeles, diferit de cel clasic – cu cât mai original, cu atât mai bine.
La atelierul de scriere creativă pot participa copii cu vârsta cuprinsă între 9 și 12 ani. Textele vor fi trimise electronic, ca document Microsoft Word, la adresa de e-mail: pedagogiemuzeala.mlriasi@gmail.com, împreună cu numele autorului, vârsta, adresa, numărul de telefon, în perioada 8 mai – 1 iunie 2020.
Micii scriitori vor primi prin e-mail un răspuns (sugestii și sfaturi de scriere creativă), care îi va ajuta în viitor să compună o poveste.
Atelierul este coordonat de Maura Anghel (jurnalist, consultant PR și imagine) și Cătălin-Mihai Ștefan (poet, membru în juriile concursurilor de proză „Mihail Sadoveanu” și de creație literară „Povești”).
- Mihail Sadoveanu, Făt-Frumos Măzărean
Bunica, în fiecare seară, spune o poveste nepoților. E aceeași poveste, foarte frumoasă poveste, povestea cu împăratul Măzărean. În fiecare sară cei trei țânci, doi băieți și o fetiță, după ce se întorc de la masă, se cuibăresc în paturi și încep să se roage cu glasuri dulci și subțirele:
– Bunică, spune povestea.
Bătrâna întreabă cu mirare prefăcută:
– Care poveste?
– Povestea cu împăratul Măzărean. […]
Toți trei își îndreaptă spre ea cicorile umede ale ochilor. Numai în cămășuici în așternuturi, încep a sălta cu mâinile și cu picioarele ca niște ursișori albi și s-așează în jurul ei. Lucirea lămpii liniștite pe pletele bălai deodată se răsfrânge în privirile obosite ale bătrânei.
Cu firișoare de aur în pupila mărită, fixată atent și serios de nepoței, bunica începe, parcă și-ar aduce aminte de ceva de demult.
– Să vă spun. A fost odată, cine știe când, în vremea veche, un boier sărac… Și boierul acela avea un fecior… […] Ș-acu într-o zi, când s-a făcut feciorul mare, s-a înfățișat la babacă-su și i-a spus așa: Tătucă! Noi suntem singuri pe lume. Eu mamă n-am și lângă dumneata am stat destul. Trebuie să mă duc în lume după noroc. Așa i-a spus. Și bătrânul i-a răspuns: Bine, du-te. Iaca, eu îți dau un cal și armele mele din tinereță și binecuvântarea mea… Și i-a dat armele, și calul, și l-a binecuvântat… și s-a dus feciorul.
(Fragment extras din volumul „Neagra Șarului”, în Opere 7, ESPLA, București, 1956, Biblioteca MNLR Iași).
- Otilia Cazimir, Pui de vulpe („Dulci amintiri”)
Mi l-a adus într-o după-amiază, vârât sub surtuc: un ghem de blăniță sură, cu ochi răi. I-am trecut mâna de-a lungul spinării aspre. Mi-a arătat colții.
– Bagă de seamă, mi-a spus George Topîrceanu. E pui de lup!
Întâlnise un țărănuș care umbla să-l vândă și-l cumpărase cu douăzeci de lei. Acum visa:
– Îl creștem, îl domesticim, și o să-l iau cu mine la redacție…
Ca totdeauna, mama s-a uitat cam lung: atâta ne mai lipsea! Găzduiam într-o colivie două gaițe și-l țineam și pe Black, cel mai bleg și mai mâncăcios dintre prepelicari și, pe deasupra, mare haimana… Dar, ca totdeauna, mama n-a zis nimic. A zâmbit, închipuindu-și cum o să umblăm prin vecini, căutând lupul când o lua-o razna…
Până să-l instalăm într-un vechi dulăpaș de cameră, cu pereți de sârmă, noul locatar ne-a scăpat din mâini și s-a strecurat, pe răsuflătoare, în pivniță. Nici nu l-am fi găsit printre ciuveie dacă nu i-ar fi strălucit ochii în întuneric ca două luminițe neclintite și verzi.
După ce l-am așezat în cușca lui improvizată, pe fân moale, puiul de lup s-a mai liniștit. George Topîrceanu a plecat acasă, mort de oboseală: îi dăduse de lucru dihania.
Peste noapte, „lupul” a început să latre la lună. Țăcănea grăbit, apoi se tânguia subțirel, prelung și jalnic.
– Mi se pare mie că lupul vostru e vulpe toată ziua, a râs de noi tata a doua zi.
Peste vreo săptămînă, l-am găsit dimineața cu ghearele tocite și însîngerate. Încercase să rupă plasa de sârmă. George Topîrceanu mi-a cerut repede tinctură de iod, vată și pansament. Și, curios, sălbătăciunea a stat liniștită pînă i-a bandajat toate patru labele betege.
– Vezi dacă n-ai fost cuminte? îl certa George Topîrceanu. Uite, acum parcă ești motanul încălțat!
Nu mult după aceea, a început a căpăta culoare. I s-a înroșit întâi blănița de pe spinare, apoi coada, tot stufoasă.
– Vedea-te-aș cațaveică! îl blestema Tasia cînd îi făcea curat în cușcă. Duhnește ca la menejărie!
A trebuit să-l pun la lanț. În dulăpaș, „la etaj”, nu mai încăpea. O dată și-a rupt lanțul. A mai rămas puțin cu botul în vânt, adulmecînd, apoi a luat-o fără ezitare peste garduri, ca tras de-o ață, spre curtea găinilor. În clipa în care l-am prins, mi-a înfipt în mână zimții mărunți ai dinților. În ziua aceea a mâncat, pentru întâia oară, bătaie: George Topîrceanu l-a plesnit cu cravașa peste bot.
Și totuși, eram prietini. Când vedea străini, mi se lipea de picioare. Îi era frică. Dar când se apropia cineva de culcușul lui, se repezea să-l muște. Numai pe mine mă răbda să-l mângâi. Îl mângâiam însă rar. Sub privirea lui, uneori ostilă, totdeauna străină, mă simțeam timidă și parcă vinovată.
Se apropia vremea când trebuia să plecăm, ca în fiecare vară, la mănăstire. Da, dar ce facem cu puiul de vulpe?…
(Fragment extras din volumul „Scrieri în proză”, II, Editura Junimea, Iași, 1972, Biblioteca MNLR Iași).
